Las deocamdată umbra mea spânzurată pe scara unui accelerat spre Feteşti, să vedem de va cădea sau ba, şi sar peste ani înainte, în vremea cenaclului Flacăra, despre care cred de datoria mea să amintesc. Totuşi, datorită dispariţiei poetului A.Păunescu, nu voi adăuga, relativ la acest fenomen, critici noi faţă de cele luate de el la cunoştinţă în timpul vieţii din articolul „Un interludiu în cenaclul Flacara”. Mă voi rezuma deci să reproduc acel material şi consemnez că reacţiile au fost împărţite, fie exagerat laudative, fie lăcrimos contestatare, toate ratând să modifice judecata şi evaluarea dintâi. Textul, aşadar, curge şi se deapănă precum urmează:
“Spovedania unui învins”, aşa îşi intitula o celebră broşură Panait Istrati, înfocat adept al bolşevismului la un moment dat, după ce a revenit dintr-o vizită făcută în URSS împreună cu amicul său Nikos Kazantzakis, dezicându-se, şi tot astfel aş fi putut intitula prezenta relatare, căci se potriveşte bine cu ceea ce gândesc să scriu despre Cenaclul Flacăra şi pasagera mea trecere pe acolo.
Ne-am dedat cu toţii în viaţă la lucruri mai puţin vrednice de laudă, iar în ce mă priveşte, cu privire la moralitatea actului artistic, marele păcat a constat în participarea la trei turnee ale cenaclului păunescian (al comitetului central UTC). Lasă că din câteştrele am plecat pe la jumătate, nemaiputând suporta anumite evenimente petrecute în culise, dar numele meu rămâne pe listă. Precizez că a părăsi din proprie iniţiativă acea intreprindere se interpreta ca o crimă majoră. Protocolul cerea ca poetul-şef să dea lumea afară, fapt ce-i producea o misterioasă plăcere.
Spre deosebire de Istrati, ideologia comunistă nu m-a interesat nicicum. De ce oare am călcat atunci pragul cenaclului? Cred că, indiferent ce au devenit colegii din acele vremi ulterior, la inceput ne-a mânat pe toţi dorinţa de afirmare. Eram lupi tineri, aveam ceva de spus (păi cum!) şi ne trebuia un spaţiu de manifestare.
Până atunci cântasem prin ştranduri, prin parcuri, pe la ceaiuri, la două-trei case de cultură, la câteva seri dansante. Îmi făcusem ceea ce se cheamă “debutul”, însă numai ca interpret. Între prieteni şi pahare luam inima să zic şi nişte însăilări ce se doreau compoziţii. Câteva dintre ele s-au dovedit, miunune mare, destul de interesante spre a fi preluate şi fredonate de amici, unii devenindu-mi apoi inamici chiar din cauza lor. Sar aici peste amănunte şi precizări de dragul unor prietenii străvechi şi amintesc anumite evenimente, de altfel cunoscute între muzicieni, doar spre a face înţeles cursul gândului.
Pe când stăteam eu degeaba într-o zi, vine camaradul din copilarie, de pe când umblam amândoi în pantaloni scurţi, fost coleg de bancă în şcoala primară, coleg apoi la Liceul Lazăr şi partener într-o visată trupă, pe nume Mircea Vintilă, şi mă invită la ceea ce aveam să aflu a fi fost a doua şedinţă a pomenitului Cenaclu, unde urma să se producă. El a urcat pe scenă, era în sala de festivităţi a unei şcoli, iar eu m-am înfundat într-un scaun. Lumină săracă, public nu prea numeros, un ins grăsuliu, îmi părea mult mai în vârstă decât noi, postat la o catedră în stânga scenei, iar spre dreapta, înşiraţi ca mărgelele pe aţă, cu mâinile în poală, artiştii.
A vorbit Adrian Păunescu, dezinvolt, cu o stăpânire de sine şi o superioritate în exprimare ce nu lăsa dubii că are consimţământ de sus. Treaba mi-a displăcut, în primul rând fiindcă ceea ce voiam să aduc în muzică era tocmai steagul celor de o vârstă cu mine, fără strop de roşu în el. La drept vorbind aveam modesta pretenţie să dau jos imediat comunismul, ca generaţia mea să îi ia locul în chip glorios.
Mi s-a şters din minte distribuţia acelui spectacol, reţinând doar două figuri, pe A.Păunescu şi pe Doru Stănculescu. Presidente, aflat în graţiile maxime ale lui Grasu, a venit la microfon cu paşi studiaţi, s-a pus pe un taburet cu chitară în mână şi muzicuţa de gât, foarte personal, cu o conştiinţă de sine marcată, cam scund pentru a se potrivi importanţei.
Ceea ce a cântat nu m-a convins. Atmosfera grea, piese lungi cât o zi de post :”Balada din copilărie” şi “Ai,hai.” Chiar m-a deranjat reverenţa faţă de şef (vorbesc de prima impresie, căci Doru avea să se dovedească un cu totul alt personaj), în acel moment debutând lunga sclavie a folksingerilor faţă de textele lui A.Păunescu (acesta a scris versurile “Baladei din copilărie”}. Gaz peste foc, M.Vintilă mă informa că nu datorită meritelor proprii era promovat Doru, ci fiindcă sora lui, Mihaela Mihai, se cunoştea bine cu conducătorul cenaclului. Exista o invidie reală la Vintilă, dar oare a rămas vreun artist neatins de această plagă? Eu însumi am fost invidios pe el când vedeam, dupa ce a ajuns un nume, cu ce fete frumoase iese în oras. Noroc chior, alte motive n-am avut.
Compârand, judecata subiectivă a înclinat atunci în favoarea lui Ciocu. Deşi contractat, transpirat, alb de emoţie, a zis un “Lordul John” ce dovedea clară superioritate în privinţa varietăţii progresiilor armonice, precum şi o zare de haz salutară. De altfel, blondul folkist a dat mereu dovadă de un simţ al umorului remarcabil. Şi plecând noi de acolo, am luat acelaşi tramvai ca şi Doru, care s-a dus însă în faţă, aproape de vatman. Aşa s-a făcut că nu mi-a fost prezentat, ci aveam să ne cunoaştem mai târziu, în circumstanţe ingrate pentru mine. Am reţinut însă rivalitatea dintre ei, poziţia de superioritate a lui Presidente şi pizma greu de ascuns din ochii lui Vintilă.
Per total, ceea ce văzusem nu-mi stârnea interesul şi în nici un chip nu mă bătea gândul să cânt la rândul meu în cadrul acelui “cenaclu”. Fac aici o mică digresiune şi notez că A.Păunescu avusese anterior o tentativă similară preluând adevăratul cenaclu Luceafărul, unde se manifestaseră Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Sânziana Pop, Ion Gheorghe, Leonid Dimov etc. Condus în vremurile lui mari de M.R.Paraschivescu, apoi de Eugen Barbu, “Luceafarul” a ajuns în cele din urmă sub mâna lui A.Păunescu. Acolo, la Casa Sadoveanu, l-a adus să cânte pe Mircea Florian. Sătmăreanul a făcut o figură de dandy preţios, zicând din vârful buzelor “Podul de piatră”. Că oi fi eu prea năzuros, nu ştiu; fapt este că acest foilkist mi-a produs totdeauna impresia unui veleitar, unui comedian cu complexul provincialului, unui “ce” lipsit de substanţă. (În relaţiile sociale este o persoană agreabilă, pot zice). Dar pe deasupra mă indigna că folosea o piesă din folclorul copiilor ca să insinueze ceea ce n-avea curajul să rostească în clar; mi se părea un act imposibil, ca al acelor protestatari ce pun în primul rând al demonstraţiilor lor copiii, ca scut uman împotriva forţelor de ordine.
O vreme n-am mai fost la curent cu nimic legat de Flacăra sau alte activităţi frivole, ţinandu-mă de carte. După isprăvirea literelor, am plecat în armată, lângă Cluj.
Acolo am aflat din presă despre revista Flacăra în nou format, condusă de Păunescu şi reflectând pe pagini veline, colorate, activitatea cenaclului omonim. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că unele piese ale mele, cântate şi asumate de altcineva, făceau un succes măreţ. Pe când le scriam, nici gândeam să fie interpretate vreodată în faţa unui public real, într-o sală de spectacole adevărată. De aceea multe nici nu erau terminate, ci conţineau doar două strofe şi refrenul (ca “La Răsărit”, cunoscută şi sub titlul “Vrăjitorul Lhoa Oma”); a treia strofă, dară, urma să apară într-un viitor nedeterminat. Cum eram şi îndrăgostit lulea şi ţineam să îmi impresionez prinţesa, o dată lăsat la vatră, m-am socotit să bat la acea poartă.
Dar între timp un foarte vechi amic al meu, şi anume cel ce îmi subtiliazse melodiile, luase locul lui Doru Stănculescu în graţiile lui A.Păunescu, ceea ce îmi făcea calea spinoasă. Cugetând bine, am imaginat o atitudine după părerea mea realistă. Îmi spuneam că ar fi fost cu neputinţă să îmi revendic piesele demascând impostura celui ce le şterpelise, din moment ce el, după ce îl cucerise pe Grasu cu ele, fusese luat în braţe de acesta fiindcă se apucase să compună cu osârdie pe versurile lui. Nu era să-şi abandoneze Păunescu protejatul, deja în stadiu incipient de vedetă naţională, pentru a face dreptate unui necunoscut. M-am prezentat deci la secţia de triere, cu ea ocupandu-se atunci George Stanca. “Uite, zic, eu sunt Horia Stoicanu şi piesele mele se cântă de către cutare la voi, ca fiind ale lui. Dar ţi-o spun doar ca să îţi dai seama că nu m-am apucat de compus ieri. Îţi cânt acum alte bucăţi, să vedem ce-o ieşi.” După asta, George bineînţeles că s-a dus si i-a spus totul lui Păunescu. Fiindcă într-una dintre melodii pronunţam numele marelui Dumnezeu, ceea ce era interzis, am fost declarat “cântareţ mistic”. Faptul m-a măgulit la culme, deşi era o invectivă!
În urma informaţiilor primite, atitudinea lui A.Păunescu a fost una prevenitoare şi distantă. Şi-a dat seama într-o clipă cum stau lucrurile şi că eu nu sunt un smintit picat din lumea largă să revendice piesele unei vedete, cum mă încondeia fostul amic, dar nu avea nici un interes să diminueze renumele acestuia, care în definitiv era tot o creaţie a sa şi care ajuta substanţial la popularizarea poemelor sale.
În paralel cu spectacolele acelui Cenaclu Flacăra, încă nedeclarat “al CC al UTC” existau alte câteva spaţii unde folkul făcea primii paşi. Între ele, un rol deloc neglijabil l-a avut Clubul Z, patronat de Aurel Gherghel. La Z aveau loc nu doar spectacole, ci şi întâlniri între muzicieni. Şi aşa, ajuns cine ştie cum acolo într-o seară, s-a deschis o discuţie asupra paternităţii pieselor mele cântate la Flacăra, zvon aflat deja pe buzele multora. Dar discutau ei între ei, eu fiind pus în situaţia de a nu-mi putea apăra cauza. Părerea generală era că talentul vedetei nu putea fi contestat şi că în consecinţă eu eram într-adevar un intrigant pus să-i facă rău. Unul mai nervos, Mişu Diaconescu, cunoscut apoi şi sub pseudonimul Anghel Mora, poet şi regizor ajuns în lumea celor drepţi acum, m-a întrebat în particular dacă nu cumva, eu fiind vechi prieten cu starul, compuseserăm împreună piesele controversate? Am negat cu indignare, ceea ce l-a trecut imediat în tabăra adversă. Nicu Vladimir, devenit abia peste câteva săptămâni unul dintre cei mai buni camarazi din viaţa mea, mă privea nedumerit. Şi nu eram lăsat să spun nimic, să explic ce şi cum.
Singurul care a cerut pentru mine acest minim drept a fost Doru Stănculescu. N-a avut câştig de cauză, dar eu am notat spiritul lui de onestitate şi nu l-am uitat. După “şedinţa” (terminată cu o demonstraţie de manieră slide a lui Sorin Chifiriuc), Doru mi-a propus să ne întâlnim la un şpriţ să povestim ce şi cum. Zisă şi comisă, ne-am văzut peste câteva zile la el şi în cinci minute ne-am lămurit. A şi învăţat o piesă a mea, anume “În sala paşilor pierduţi”. După asta, la un cenaclu Flacăra cântând-o în culise şi A.Păunescu ascultând-o întâmplător, s-a impresionat şi a dat dispoziţie să fiu invitat la următoarea manifestare.
Acestea au fost deci circumstanţele precedente participării mele la cele trei turnee Flacăra.
Ce am observat eu acolo, îndată ce am intrat pe holul etajului întâi de la Casa Scânteii, unde se pregătea urcarea în autocar? În primul rând, neversosimil de mulţi artişti, sau mai bine zis participanţi. Multă lume din provincie, care cu ii, care cu fote, care în cămăşui din pânză de in, dar toţi în jeans. Pe aceşti oameni nu îi mâna doar dorinţa de afirmare în arta cântului sau a recitării, ci în mod evident se agăţau cu dinţii de speranţa unei cariere, pentru care erau gata la orice. Din această lume săracă, plină de vise şi neuroni, dar în egală măsură de groaza eşecului şi a întoarcerii în mizerie sau anonimat, s-au ales pesemne şi tinerii securişti la vremea lor, dar şi primii folkişti provinciali. Mă uimea mai ales pretenţia unora de a amesteca în subţirelul gen folk marea artă a cântecului popular, aducând satul românesc pe vârful unor boxe. Apoi am băgat de seamă o anumită stratificare “socială”, crema, adică cei consacraţi bucurându-se de privilegii evidente. Celilalţi aveau în schimb, mulţi dintre ei, o atitudine servilă, dezgustătoare. Cu toţii se plecau cu fruntea în pământ la apariţia şefului.
Mai întâi i se auzea vocea, căci se răstea amarnic, apoi se ivea pântecele, şi la urmă răsărea statura lui înaltă, cu un cap mare înconjurat de cârlionţi castanii, oarecum pleoştiţi pe urechi în chip de plete. Pe unii, veniţi din te miri ce îndepărtat colţ al ţării cu speranţe mari în traistă, cine ştie datorită căror păcate, îi da afară imediat, aşa că nici nu apucau să urce în autocar. Actul brutal al izgonirii a însemnat totdeauna pentru A.Păunescu o satisfacţie specială, dar era doar una din formele de umilire cu care îşi trata supuşii.
Trebuie să mă opresc puţin şi să fac o precizare, ca să nu las loc unor interpretări tendenţioase. În ce mă priveşte, conduita lui A.Păunescu a fost corectă şi chiar mi-a părut că regreta nedreptatea întâmplată, privită însă ca o fatalitate. Dar se întamplau multe în cenaclu, mai cu seamă în afara capitalei, şi greu de crezut că le ignora pe toate. Subminat de o grandomanie gen Iorga, aservit certitudinii că este un lider înăscut, cu justificate privilegii, s-a dedat nu o dată la acte regretabile. În ce măsura îl venera într-adevăr pe conducătorul slăvit, în ce măsura îl preţuia apoi pe Nicu Ceauşescu, rămâne un mister. Ceva îmi spune că şi-a văzut doar de propriul interes şi s-a folosit de oameni şi evenimente cu un oportunism orb. Inteligent, cu o memorie prodigioasă, cu o prezenţă de spirit fără greş, s-a împărtăşit copios din binefacerile puterii. Astfel situat, a pus lunga falangă de folkişti mercenari să îi popularizeze poeziile chiar şi atunci când îşi da seama de penibilul compoziţiilor comandate. Mare şi tare atunci, mare şi tare azi, cu succes evident în societate, A.Păunescu a eşuat în a deveni un model. Este marea lui înfrângere, atât în artă, cât şi în viaţă. Iar ca pedeapsă finală, capitală, fiindcă nimic nu rămâne nejudecat, darul poetic i s-a luat.
Cum rândurile de faţă nu sunt aşternute în chip de memorii, mă voi rezuma să notez realităţile fără multe exemplificări. Ar fi şi jenant faţă de atâţi colegi, care poate între timp au devenit oameni. Câteva nume vor fi însă imposibil de sărit.
Aşadar, sentimentul de jenă legat de participarea la Flacăra survine în primul rând în legătură cu semenii mei “muzicieni”. Tocmai cu ei mă gândeam să reformez lumea, de! Aveam să cunosc însă şi personalităţi mândre, toate valoroase, dar în crâncenă minoritate. Îi amintesc aici doar pe Nicu Vladimir şi pe Vali Sterian.
Orice se spunea ori se cânta la Flacăra avea un cadru politic determinat. Poetul scria la rândul său în jug faţă de autoritate, acesta fiind preţul puterii. Şi arde-o cu trăiască, dă-i cu Conducatorul, mai zi despre Cârmaci, mai trânteşte-o cu partidul (când a fost primit în PCR a scris un articolaş dizgraţios intitulat “Cea mai frumoasă zi din viaţa mea”!), vai şi amar. Totul era cuprins într-un set de piese obligatoriu la fiecare manifestare. Ele se interpretau “con tutti”, dar câţiva inşi monopolizau microfoanele pentru a ocupa prim-planul. Absolut nici unul nu credea în acele mesaje politice. Totuşi le susţineau frenetic, de parcă acţiunea se desfăşura într-un film mut, importanţă având doar figura lor, alura lor, poza, reclama lor. Nici unul dintre artiştii adevăraţi nu s-a pretat la atare circ, în schimb trepăduşii dau năvală. Se exhibau de pildă un Victor Socaciu, un Ducu Bertzi, Constantin Dragomir, Vasile Şeicaru, Gil Ioniţă şi numeroşi alţii. Îşi câştigau astfel o poziţie solidă în ochii lui Grasu, dar şi în ai notabilităţilor venite să urmărească spectacolele, ceea ce le aducea ulterior invitaţii mănoase la manifestări organizate local. Îmi amintesc de o fază de la Brăila, (oare ?) când Păunescu, vrând să ne-o coacă lui Doru şi mie, ne-a pus netam-nesam, pe când trupa duduia deja în spatele nostru, să luăm principalele microfoane. Ne-am dus acolo, în faţă, şi tăceam amândoi stereofonic, neştiind o iotă din versurile acelor cântece “patriotice”, măcar că le auzeam zi de zi şi uneori de mai multe ori în 24 ore! Trupa de acompaniament zguduia stadionul, iar noi, cu mâinile în sân, ne uitam unul la altul şi zâmbeam. Cam pe la măsura a 30-a şi mai bine, au sărit înfine Vali Şerban şi Sile Şeicaru parcă, şi dă-i cu “Măria sa poporul“ etc. Curios, Păunescu n-a luat totuşi nici o măsură disciplinară împotriva noastră, deşi ne aşteptam la nişte amenzi usturătoare. Fie, dar cuvintele cu pricina nu le învăţarăm nici până azi.
Care erau avantajele rândaşilor muzicali? Aici mă refer nu doar la interpreţii bucăţilor pur politice amintite, ci şi la nesfârşitul şir al celor ce căutau să răzbească îndrugând două-trei note pe canavaua poemelor păunesciene. Ei primeau în schimb cam de acestea: scutirea de armată sau satisfacerea stagiului militar într-o unitate ce îi lăsa în veşnică permisie, asiguararea unei repartiţii în localitatea natală sau în capitală după isprăvirea studiilor, butelii de aragaz, recomandări la medici şi paramedici celebri, indulgenţe la permisele de conducere şi facilitatea de a le redobândi când erau confiscate, priorităţi la diverse achiziţii de lux (maşini, televizoare), spaţii locative, indemnizaţii considerabile. De pildă un bătrânel, un învăţător bonom, parcă în a doua deplasare a mea cu Flacăra, biet ins îmbrăcat în cămăşoi de in şi bluginşi, cu o singură melodie în repertoriu, “Căciula”, de cum am intrat în camera de hotel repartizată întâmplător în acea zi pentru noi, zice: “Horia, ai să vezi multe aici, dar să taci. Eu din turneul trecut mi-am cumpărat o iepşoară”!
Nicăieri nu se cîştigau parale ca la Flacăra cea patronată de CC al UTC. Malversaţiunile financiare erau la ordinea zilei. Una semnai, alta primeai. Banii se înmânau după bunul plac al şefului, fie în ziua specatacolului, fie când şi când, fie la sfârşitul turneului. De multe ori socoteala nu ieşea , ceea ce însemna că fuseseşi amendat cândva, nu ştiai când. Te pomeneai uneori obligat la “donaţii”, căci de ex. venea ziua cutărui personaj important. În capul trebii sta contabilul Tata Medar, de cele mai multe ori lui datorându-i-se asemenea iniţiative, cred. Tartor uns cu toate alifiile, turnător, onctuos, se bucura totuşi de simpatie fiindcă la sfârşitul turneului din mâna lui primea omul cărămida de sute.
Individul mai avea un obicei infect. După spectacol eram adesea invitaţi la masă de oficialităţi. Se pregăteau politrucii cu bunătăţi, mai ales că grosul tot lor le era destinat, şi nu îi costa nimic, ba mai şi cosmetizau registrele de cheltuieli. Veneam frânţi de oboseală, uneori la trei dimineaţa, după sute de kilometri în autocar. Când să purcedem la ale gurii, Tata Medar începea un discurs standard, că trebuie să fim recunoscători partidului şi oficiălitaţii prezente, să le mulţumim, “fiindcă la dvs. acasă, zicea, nu cred că aveţi asemenea sortimente pe masă” Îţi sta dumicatul în gât, cât erai de flămând. Nu de puţine ori, ca ruinare a ultimei urme de bun simţ, ceea ce rămânea era împachetat şi îndesat în portbagajul şefului, ca “bucate de dus la ţară, la Birca”.
Dar în asemenea condiţii, va întreba curiosul, de ce mai mergeai tu acolo? Exista un singur raspuns: nu banii m-au determinat, nu reclama, iar profitul intelectual nici atât, ci faptul că la Flacăra se adunau într-adevar cei mai buni din branşă. Se iviseră şi câteva înjghebări similare, concurente, între care un cenaclu condus de Lucian Avramescu. Mi se spunea să merg acolo, atmosfera fiind mai lejeră, artistii respectaţi, indemnizaţia atrăgătoare. Mi-a fost cu neputinţă. Greii, de tagma cărora mă ţineam, evoluau ori la Flacăra, ori pe cont propriu. Nu cunosc nici un exemplu de artist important care, fie plecat de bună-voia lui, fie dat afară din Cenaclu, să se fi transbordat în vreo ambarcaţiune culturală obscură.
S-a tot afirmat că Flacăra a avut o contribuţie pozitivă prin culturalizarea tineretului semianalfabet. Că acolo asculta el poeme de Esenin, ori câte un sonet de Shakespeare sau o Scrisoare a lui Eminescu. Că acolo îşi recitau poemele mulţi autori contemporani de vază, ca Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru. Că era un fel de şcolarizare. Nu mi s-a părut. Eu am văzut stadioane întregi îndobitocite, am văzut zeci de mii de tineri repetând mecanic refrene comuniste rudimentare, am văzut brutalizarea conştiinţelor şi macularea ideologică în plină acţiune, cu atât mai blamabilă cu cât se adresa unor nevinovaţi. Proşti vor fi fost ei destui, însă cu siguranţă intrau mai curaţi sufleteşte decât ieşeau de la manifestările Flacăra.
Iar eu, nefericitul, participam la atare tărăşenie.
Cât naţionalism s-a învăţat acolo? Mă rog d.voastră – zero absolut. Vorbe goale, zarvă dansantă, în totală absenţă a forţei exemplului. Juneţea vedea pe scenă doar inşi vrednici de invidiat, căci colindau ţara, suceau capete, câştigau bine, o dolce vita. Mai vedea şi un poet trupeş, bucălat, lăcrimând în timpul recitării propriilor poeme, alintându-se, ameninţând cu sistarea manifestării ca să audă strigând mulţimea rugătoare: “Adrian, nu pleca, Adrian, te iubim!”. Proba s-a făcut la schimbarea din 1989. A auzit oare cineva pe străzi în acele zile de foc vreun refren de la Flacăra ? (Întrebare indreptăţită de revendicarea unui “revoluţionarism” ce ar fi pregătit democraţia). Dacă însă ni se răspunde că nu era vreme pentru aşa ceva, fiindcă se trăgea, întrebăm iarăşi: de ce n-au răsunat fostele succese cenacliste nici în Piaţa Universităţii şi nici măcar la manifestaţiile pro-Iliescu? Unde erau acele mulţimi ce le fredonaseră? Unde erau autorii?
Rândurile de faţă sunt doar reflectarea experienţei mele şi n-am suficienţa să impun concluzii finale, decisive. Am acoperit cu un văl gros chestiuni urâte, nedemne, am ascuns identităţi şi deveniri, violenţe, fapte virtual penale.
Las altora temeritatea de a se lăuda cu gloria de la Flacăra, cu asemenea spectacole şi amănunte de culise. Eu unul, pentru a fi participat chiar numai pasager, mă scuz.
