Sentimente Violente

Sentimente Violente Video

Audiţie „CIREŞE AMARE”

-Doar pentru cei interesaţi-

Din păcate, mă aflu în imposibilitate să satisfac solicitările de copii ale acestui disc, întrucât sunt ca şi epuizate. Faptul nu se datorează cererii disperate de unităţi, ci în primul rând tirajului mic în care a fost tras CD-ul.

Dau mai jos lista pieselor de ascultat, deocamdată sub formă audio Mp3, ca soluţie provizorie, urmând să se imagineze câte un mic clip ilustrativ pentru fiecare, de postat pe Triliuliu sau Youtube.  Am decis, cum spuneam, să pun  materialul pe internet, gazduit fiind pe un server din Germania, de site-ul bunului amic, informatician şi basist Hans Grau. Dau mai jos participanţii la această ispravă muzicală, anume:

Mirecea Rusu, director de proiect şi backing vocal. Florian Rusu, orchestraţii, sound engeneering, mixaj, clape şi backing vocal. Ştefan Orfescu, chitară solo, ritm şi backing vocal. Paul Arva, chitară armonie.Corul format ad-hoc din prietenii: Paula, Gabi, Simona, Miss Ellie. Înregistrări realizate în studioul audio Mircea Rusu Band. Meşter masterizare, Iulian Udrea, proces efectuat la Grant Studio.

 Tuturor, audiţie norocoasă !

INTERVIU luat de Doru Ionescu pentru emisiunea tv „Timpul chitarelor”. Aşteaptă câteva minute, să se încarce calumea. La  http://www.youtube.com/watch?v=iaIonfN-F3k

 1) Sentimente violente 2) Balada pentru Nicuţă şi Tăligă                           3) Încâinirea 4) Bitter 5) Ion 6) Învăţătorul 7) Am rămas cu bunele intenţii 8Aligator 9) Oraşul bucuriei  10 Ultima bere 11) Stabimimentul 1 (Fan One) 12) Adio

 

 

 

          

 

POESIS – Creanga de Aur

Fie-mi îngăduită o prezentare cu orecari lejerităţi a ultimului disc Poesis, întrucât componenţii grupului îmi sunt vechi şi  buni amici.

I-am cunoscut pe vremea cenaclului Flacăra şi m-au cucerit atât prin calităţile muzicale, cât şi prin statura morală.Nu i-am văzut niciodată milogindu-se, gudurându-se sau săpându-şi colegii, ceea ce pentru mine, în acea singurătate de caractere    şi cu atâtea staruri fabricate din nimic, a însemnat mult. Sătui  şi ei la un moment dat de opresiune şi de încălcarea grosolană   a demnităţii artistlui, i-am întâlnit într-o noapte, pe când îmi cumpăram ţigări din Gara de Nord, aşteptând fericiţi un tren spre Constanţa, către bază. Şi salutându-ne noi bucuroşi de neaşteptata revedere, au luminat locul cu toţi dinţii lor albi,     de lupi tineri: „Am fugit din Flacăra şi nu ne mai întoarcem, gata  -”, cu gurile până la urechi.

Peste ani, Eugen Baboi a plecat să lucreze în Canada, iar  Marius Baţu a continuat aici o carieră marcată şi de profesionalism, dar şi de o anumită ocultare în colaborările cu Pasărea Colibi sau Holograf. Oricum, depăşind pe internet depărtările, cei doi au continuat o colaborare fructuoasă, în  felul ei unică.

Au fost şi au rămas de departe cel mai valoros tandem folk, de  o muzicalitate vocal-armonică ce frizează perfecţiunea şi cu o inventivitate melodică inconfundabilă. Apariţiile lor scenice  sunt sobre, dar figura lui Eugen se remarcă printr-o grimasă teribilă, de om tras pe roată, indiferent de text, în timp ce îşi execută precis partitura ! Despre Marius am mai vorbit într-un articol separat, Talente în seviciu, aşa că e vremea să zic    ce gândesc despre Eugen. Bucătăria lor internă nu mă priveşte, însă ca o părere personală, am impresia că din punct de vedere componistic el conduce grupul. Şi o face con brio.

Acum despre album, care e scris, interpretat şi produs de cei doi camarazi.

De la primele note se remarcă un sound proaspăt, la zi, precum şi frazarea unică, desfăşurată pe o scriitură ritmică cu accenţi care surprind, deşi măsurile sunt totuşi clasice:3/4, 4/4 sau o compusă de 3+3+2 (Voi fi stea). Nu lipsesc reminiscenţele cordial nostalgice, ancien regime, peste care pluteşte un fin parfum Beattles ( Ploaie de vară, Dulce-amar), pigmentate cu formule chitaristice rock. Se evidenţiază o asimetrie de efect între propoziţia muzicală şi cea literară: când să zici că ai prins modelul (pattern) şi îţi e limpede cum va urma piesa, te pomeneşti într-o continuare melodică insolită, care dezarmează în tine pretenţiile de atotştiinţă. Sigur, uneori tentaţia şlagărului se face simţită (Năluca) şi înfine poţi fredona cu ei împreună, din prima, cel puţin primele două versuri ale refrenului. Ca notă generală, piesele Poesis păstrează o ţinută intelectuală ireproşabilă, extrem de onorantă.

Majoritatea textelor sunt adaptări sau preluări din poematica lui Zaharia Stancu. Dar versurile cele mai penetrante aparţin  lui Radu Stanca, Creanga de Aur fiind piesa care, şi după ideea mea,  merita dintre toate să dea titlul albumului. Este o partitură densă, cu veritabilă vână artistică, şi în acelaşi timp o strălucită demonstraţie a capacităţii genului de a atinge profunzimi fără a cădea în sentimentalisme şi mocăieli elegiace.

Discul se termină absolut neaşteptat cu o prelucrare a celebrei melodii populare Hai, Dunărea mea. Am citit în această alegere sfâşietorul dor de ţară al artistului înstrăinat. Pe de altă parte, sunt convins că  prelucrarea, cu specialele ei arabescuri melodice, atinge o nouă maturitate a folkului. N-am auzit ceva atât de emoţionant decât în versiunea Ciocârliei realizată la Munchen de Dan Aldea, şi el atins de aleanul emigrantului.

Dar e vremea să mă opresc. Şi dând stop pe player, mă simt şi norocos, dar şi în drept să pot spune: felicitări, Poesis !

HORIA STOICANU

30 mai 2012

DESPRE CAZUL JOSZEF NYIRO ŞI ALTE CÂTEVA AMĂNUNTE

Duminică 27 mai a.c. trebuia să aibă loc reînhumarea cenuşei scriitorului antiromân Joszef Nyiro, de stirpe maghiară. Din capul locului trebuie spus că a fost din partea ungurimii un act de provocare intenţionată. S-a dorit pe de o parte crearea unui sit cu evidentă conotaţie iredentistă la Odorheilul Secuiesc, care să coaguleze lamentările faţă de Tratatul de la Versailles (28.06.1919), iar pe de altă parte, cu surle şi trâmbiţe, sacralizarea imaginii defunctului poet.

Această iniţiativă, pe cât de temerară, pe atât de nesăbuită, a creat reacţia firească a autorităţii  româneşti. Venea însă în continuarea unui lung şir de succese politice maghiare, cuntinuat neîntrerupt din 1989 încoace, şi părea că, prin inerţie, va avea rezultatul scontat.

Guvernul a atenţionat Budapesta că gestul ei este inacceptabil şi neavenit. În plus, prefectul de Harghita a contestat autorizaţia de reînhumare, declaraţie prin comunicarea căreia îngropăciunea căpăta imediat un apăsat caracter ilegal. La care organizatorii, adică Partidul Civic Maghiar, prin vocea voinicosului lider Szasz Jeno, întâmpină cu şi mai mare neobrăzare că ” el nu crede să fi emis prefectura o hotărâre la oră atât de înaintată şi funeraliile vor avea totuşi loc”.

Cu două zile înainte fuseseră Rusaliile, sărbătoare la care a luat parte  mai toată ungurimea validă din cele două judeţele majoritar maghiare, plus bulucuri de consângeni din lumea largă. Să fi venit ca la 125.000 persoane, cu intenţia clară de a participa apoi la reînhumarea defunctului Joszef Nyiro. Ca un sprijin politic manifest, în răspărul dezavuării româneşti exprese, era prezent însuşi preşedintele parlamentului budapestan.

A urmat un penibil joc de-a „uite urna-nu e urna”, cu nătăfleaţa stratagemă ungurească prin care un fals recipient funebru trebuia să treacă drept real, ocolindu-se confiscarea prin transportarea de către un cetăţean ungur, într-un taxi cu număr de Bucureşti, a unui cenuşar gol. La ceremonie, vasul cinerar uma să iasă  din mâneca oficialilor maghiari, cu subterfugiul valizei diplomatice.

În tot acest timp politicienii români au tăcut jenant, fără cuvenite declaraţii publice ferme în spiritul sentimentului românesc.  Iar presa le-a urmat exemplul, mai mult bâlbâindu-se şi îngăimând consideraţii juridice în doi peri. Şi părea că partea străină va triumfa din nou.

Dar după tot haiul, gureşa îmbulzeală şi zburlirea penelor pe chipiele de honvezi, din cei 125.000, hai să zicem noi 200.000 de speraţi participanţi la reînhumare au rămas pe o proprietate privată odorheiană cam 300 de inşi plouaţi, deplângând anularea ceremoniei.

Acestea sunt faptele.

A fost pentru noi o victorie care nici  nu ne-a sărat inima, nici de griji  nu ne-a înseninat ziua. Iar gustul succesului nu s-a simţit din pricină că, în final, argumentul nostru de bază, cu vibraţie diplomatică, a fost antisemitismul lui Joszef Nyiro, apropierea  de Hitler şi aprobarea acţiunii de anihilare a elementului evreiesc, şi abia în secundar  antiromânismul lui !

Desigur, Tel-Aviv-ul şi-a frecat iar palmele bucuros. El este adevăratul câştigător al acestei afaceri triste, prin care i se confirmă din nou rolul de arbitru absolut în Europa. De el s-au slujit, nedemn, şi maghiarii, când graniţele noastre au căzut în 1989. Şi nicodată n-ar fi urcat ei pe un cal aşa înalt în politica românească, dacă nu-i sprijinea mâna înarmată şi presiunea financiară a iudeomasoneriei.

Altă explicaţie nu există pentru prevalenţa lor, de vreme ce ţara depăşeşte Ungaria pe toate planurile în privinţa resurselor, şi deci este capabilă să plătească mai mult Troicăi şi Porţii Americane –

Cu toţii suntem acum pradă acestor Molohi hulpavi, care exploatează practic întregul bătrân continent. Nu sunt de mirare deci mişcări ca „Indignados” sau „Ocupaţi Wall-Sreet-ul” ( al cărei iniţiator, la Washington, a fost un român !), sau demonstraţiile antibancare de la Londra. Nu sunt surprinzătoare nici antipatiile manifestate la Lisabona, Madrid şi Roma faţă de uneltele rapace numite FMI, Banca Mondială şi Banca Europeană, cărora li se subordonează slugarnic băncile naţionale.

Grecia se află pe puctul să iasă din UE, cetăţenii ruinaţi clamând revizuirea capitulaţiilor de participare. La noi, pruncii ţipă în pântecul mamelor când se anunţă o nouă vizită a reprezentatului pentru România  al FMI, un nesimţit cu faţă porcină care vine în această ţară săracă purtând pingele rupte, să-şi arate solidaritatea întru pauperitate ! şi umblă să îşi vândă o rablă de maşină  la noi. Iar şefa generală FMI, scorpia Christine Lagarde cea cu nasul căzut în gură, strigă cu o mie de limbi:    „Austeritate !”

Poate că din alcătuirea europeană ar ieşi ceva bun, mai ales datorită libertăţii de circulaţie, prin care ţiganii necivilizaţi de pildă scapă de oprimarea românească şi se îndemânează să fure şi să mai facă gunoi şi pe la alţii. Dar aşa cum se prezintă acum, ca o haită de hiene nesătule, UE a devenit un anacronism de nesuportat. Iar cuvântul de ordine al tuturor europenilor trebuie să fie acum RENEGOCIEREA înţelegerilor de constituire şi participare.

Iată deci tabloul în rama lui largă. Ce mai înseamnă defunctul scriitor Ioszef Nyiro şi ce mai înseamnă mărunta noastră izbândă ?

De s-ar înţelege o dată pe continent cine este duşmanul.

HORIA STOICANU

27.05.2012.

VARIANTA FRANCEZĂ A FOLKULUI

Este de mirare că francofilia dominantă între războaie şi destul timp în era comunistă nu a creat modele acceptabile la noi.

Adevărat, generaţia generică a folkului românesc s-a dezinteresat cordial de varianta franceză, chiar dacă o reprezentantă ilustră, Marcela Saftiuc, cunoştea bine fenomenul străin. Dar ce a lucrat pe acele meleaguri Marcela rămâne cu totul needificator, departe de performanţa ei din ţară.

Astăzi, un tânăr şi trupeş folksinger, scuze pentru lapsus, se străduieşte să amintească unele succese franceze, în limba lor maternă, adjudecat fiind bâzdâcului politic ce-şi zice Comunitatea statelor francofone. Se înfăţişează ca figură exotică şi nu e chiar dezagreat, dar nici nu ridică sala. Şi cam atât.

Nu există un folk francez, el confundându-se cu şansoneta. La noi, în treacăt fie spus, nici romanţa nu s-a îndatorat Parisului, urmând un drum propriu, ca şi folkul mai târziu.

Cei mai de seamă reprezentanţi ar fi Jacques Brel, George Brassens,Gilbert Becaud, Ch.Aznavour şi E.Piaf, ultimii trei mai mult interpreţi. Care ar fi notele distinctive ?

Am reascultat de curând bună parte din creaţiile lor şi le-am urmărit evoluţiile filmate. Sare în ochi ( şi în auz, mă rog) o preţiozitate manifestă, specifică naţiei, şi un patos teatral în interpretare, de un ridicol pitoresc. Zici că oamenii vor să-şi rupă hainele de pe ei, ori să se arunce cu capul în Sena pe neaşteptate.Nu pot găsi un exemplu mai bun pentru demonetizarea prin manierism a unui gen, decât aceste însăilări de un sentimentalism fanfaron, atât de bizar gustului nostru.

 Melodiile au simplitate şi uneori graţie, ceea ce le-a şi trecut în bagajul pop de multe ori. Armoniile sună fie supracomplicat, ca o opintire a aranjorilior,( însă exterioare acordurilor de jazz şi neintrinsece firului melodic), fie de o simplitate demnă de folkiştii novici de la noi, din anii 70-80 ai veacului trecut.

Pentru că, aşa cum ne-am obişnuit, evaluăm personalităţile având drept reper ideal artistul autarh, să amintim ceva şi despre tehnica instrumentală. Băieţii, pe cuvântul meu, parcă au luat chitara în braţe de o săptămână. Asculte-l cineva de pildă pe Brel: dă în instrument ca la fasole ! Brassens zice ceva şi în manieră picking, dar în arpegii răscoapte, în tot cazul cu sonoritate anemică şi imposibil de luat în serios, dacă n-ar interveni din spate instrumentiştii adevăraţi.

Acum despre cuvinte, punctul lor forte. Cine gustă Verlaine şi Apollinaire găseşte acolo cam totul. Avem a face mereu cu o melancolie ce trece în disperare: l`amour !

Te poţi complace în asemenea gen de sensibilitate, prezentă şi în folkul românsec marca Flacăra. Tănăra generaţie franceză însă, poftim politeţe, poftim deferenţă, il numeşte de Brassens „bunicuţă cu mustaţă !”.

Şi aşa cu varianta franceză.

Bineînţeles, adevărul asupra acestui subiect, precum şi asupra multor altora atacate de mine aici, rămâne apanajul chibiţilor şi un tezaur de inteligenţă strategică pentru  tăcuţii mei confraţi.

                                                                                 HORIA  STOICANU

                                                                                       15.04.2012

Cariera lupului în folk

Dăm aici o simplă notă, ca o curiozitate. În istoria noastră, lupul face o carieră formidabilă, începând cu Lupoaica de pe Capitoliu şi capul de lup din flamura dacică.

Dar iată că şi folkul arată un ataşament viu faţă de emblematicul animal. Conotaţiile morale ale menţionării lui sunt diverse. Important rămâne faptul că se detaşează ca un punct de referinţă constant.

Pe cât pot socoti, Nicu Vladimir a oferit prima exploatare a simbolului în folk, prin celebra piesă „Ce de lupi se înconjoară” . Apoi Doru Stănculescu, în „Fără petale” grăieşte: „E semn c-aici, în zadar/ îşi cheamă luna lupii la altar”. De asemenea subsemnatul, prin cretacic, am scris un cântecel intitulat „Lapte de lupoaică”, difuzat destul de des la radio atunci.

Anda Călugăreanu zicea şi ea o melodioară pentru copii, speriindu-i cu lupul rău.

A urmat, pe ecranul meu, o remarcabilă piesă a lui Adi Beznă, din păcate tulbure ca mesaj în câteva versuri, anume „Cu lupii laolaltă”.

Iar acum, în urmă, ni se anunţă apariţia în scurtă vreme a albumului cu numărul trei în discografia Zoiei Alecu, intitulat „Printre lupi”. Desigur, un titlu interesant şi incitant. N-am ascultat bucata, dar cunoscând-o destul de bine pe Zoia, cred că ar fi ceva în linia dictonului „homo homini lupus”, sau a poemului studenţesc chinezesc, scris pe un zid din piaţa Tien An Men pe când la noi se desfăşurau manifestaţiile din Piaţa Universităţii, adică: „ Am intrat ca nişte miei într-o haită de lupi./Când vom muri, pentru noi nu va exista mormânt”.

Dar, răbdare. Om trăi şi-om auzi.

HORIA STOICANU

Încă despre meloverb

Cum spuneam cu câtva timp în urmă, substantivul din titlul acestui material desemnează statutul cuvantului aflat în melodie. În atare aşezare, posibilităţile de exprimare (accepţionale) sunt îngradite atât faţă de proză, cât şi faţă de versul propriuzis. Dacă în primul caz se cer respectate doar rigorile gramaticii, versul restrânge mai sever aria mesajului, potrivit exigenţelor impuse de ritm şi (sau) rimă. Totuşi, cum s-a remarcat, orice poem include o muzică proprie, intrinsecă, inexprimabilă. Compozitorul care lucrează pe un text dat de fapt îl recrează, ceea ce explică faptul că un număr nedefinit de linii pot fi scrise pe aceleaşi versuri. Iar muzicalitatea poeziei îi conferă o magie salutară, ce transcende inventarul lingvistic.

S-ar crede că artistul special, autor atât al textului, cât şi al melodiei, dată fiind sursa lor identică, va da la iveală un produs absolut. Lucrurile nu stau nicidecum astfel. Este suficient să luăm exemplul lui Wagner, intelect genial. Scriindu-şi partiturile şi totodată libretele, te-ai fi aşteptat ca în ambele cazuri rezultatul să fie de o prezentabilitate aproximativ
egală. Dar, lăsand deoparte artificialitatea şi convenţionalismul operei (ca gen), se observă că textele lui, parcurse prin lectură, poartă pecetea unei mediocrităţi deprimante. La fel în cazul lui J.J.Rouseau (lasă că îi lipsea şi harul melodic) precum şi în destule altele. Într-acestea, deşi forţa mentalului nu garantează succesul rezulatului artistic, totuşi cu greu s-ar imagina o probabilitate mai mare de reuşită. Şi apare evident că libretul nu poate fi separat, într-o evaluare onestă, de paralela lui melodică. Împrejurarea că, judecată ca întreg, opera rezistă, sugerează că versul, deşi slab dacă e apreciat pur literar, se găseşte într-o poziţie deosebită, care îl potenţează şi îl face acceptabil.

Verbul incizat în linia melodică dobandeşte o personalitate aparte, preschimbandu-se în altceva. La fel cum un corp scufundat în apă îşi modifică ponderabilitatea devenind mai uşor, tot astfel lexemul cufundat în muzică se condiţionează diferit, ca specie separată. Este o situaţie apropiată de cea a elementului carbon, aflat în forme aparte, cum ar fi cărbunele şi diamantul, dacă se supune unor condiţii de presiune şi temperatură particulare. Meloverbul apare astfel ca o stare alotropică a cuvântului. Care, sub noul său aspect, evadează din teritoriul analizei literare pure. De o banalitate crasă la citire, auzit, ascultat pe aripile notelor, s-ar înfăţişa eventual cu nervul şi preţul unui aforism.

Prin pivniţe luminate

O nouă raită prin cluburile bucureştene, spre a asculta ce se mai cântă în folk. Deşi aceste spaţii au proliferat şi există un public devotat, nu m-aş încumeta să afirm că genul înfloreşte. Ceea ce frapează imediat este lipsa noutăţilor din repertorii, interpreţii apelând costant la succese autohtone mai vechi sau la cover-uri. Deşi se străduiesc, pe acest tarâm ei nu pot fi evaluaţi decât, cel mult, ca talentaţi imitatori. Greu de presupus că vreunii îl vor egala de pildă pe Baniciu cântând Andrii Popa, pe Cat Stevens zicând Wild World, etc.

Folkul zilei apare perfect încadrat în contextul timpului şi se manifestă ca o soluţie de criză. Să nu înşele numărul relativ mare al manifestărilor. Ele vin ca o consecinţă a sărăciei generale, iar genul se arată de departe soluţia cea mai ieftină pentru organizatori.

Una ar fi dorinţa scuzabilă de faimă şi succes a ultimului val, alta ar fi lipsa generală de mesaj, cu apel la sensibilităţi smiorcăite sau la piese ritmice acceptate, uşor de recunoscut, lesne de fredonat. Ceea ce se urmăreşte este distracţia, divertismentul, pamplezirul. Publicul aplaudă tehnica şi rămâne străin ca vibraţie sufletească. Nici el nu mai e acelaşi, adică format majoritar din studenţime, deschis spre nou, însetat de artă şi revelaţie. Vezi domnişoare elegante, venite să îşi etaleze toaletele, machiajul, farmecele, şi o sumă de băieţi entuziaşti, cu gândul la maşini noi şi afaceri mănoase. Această asistenţă nu cere altceva protagoniştilor, decât bună dispoziţie, o seară plăcută şi ceva agilitate demonstrativă, ca mobil al admiraţiei. Totuşi virtuozitatea ţine mai departe doar de recuzita artei, nicidecum de psihologia ei.

Sunt două posibilitaţi mari şi late în privinţa revirimentului mult aşteptat. Ar fi ca ori publicul să ceară mai mult de la folksingeri, (dar el dovedeşte constant o înduioşetoare lipsă de simţ critc), ori muzicienii să educe prin propria valoare gustul general. Am crezut todeauna că folkistul trebuie să fie un cantautor, pentru a nu despica traiectul emoţional între inventivitatea melodică şi sursa cuvâtului, care ar aparţine altcuiva. Acum se vădeşte însă preferabil ca, dacă artistul nu crează un text semnificativ, sa alerge la poezia clasică, sau măcar la cea confirmată prin librării. Astfel se rămâne macar cu un căştig sigur, nu doar cu două-trei ceasuri de alean-antren,

Apare clar şi de o evidenţă dureroasă că genul a pierdut iniţiativa şi că alte discursuri muzicale merg la sufletul omului, deşi inferioare « cultural ». Şi, din păcate, rockul se găseşte în aceeaşi situaţie. Aici se află explicaţia cuceririlor maneliste, deplorabile în lascivitatea şi suburbanismul lor, dar vorbind despre lucruri reale, palpabile, percutante.

Dar ce teme ar ataca folkul, când discuţiile ambianţei se desfăşoară cam pe acelaşi palier filfizonic : este valabil ce spui, dar şi X are dreptate, relativismul conceptual, proslăvirea toleranţelor ( care mai totdeauna apără libertinajul), dezgustul exprimat expres în legătură cu poporul şi ţara noastră ( « din care tare m-aş căra ! ») ? În ce crede lumea, ce valori apără ea ? Care sunt ideile oferite spre contrapunere, ca semn de identificare, ca emergenţă ?

Mă opresc aici, dar mai aştept.

30 mai 2011

Madama de Pică din Parcul Cotroceni – Capitolul cu controlorul

Pe treapta înaltă şi lucie a acelui vagon se înghesuise toată viaţa mea, ce-mi aminteam, ce gândeam, ce năzuiam. Clapetele şepcii îmi acopereau urechile, totuşi vântul rece şi curentul creat de fuga locomotivei iscau un şuier metalic, resimţit dureros în timpane. Presiunea aerului mă obliga să apuc cu amandouă braţele  bara uşii, având mânerul gentuţei petrecut peste încheietura mâinii stângi şi chitara strânsă între genunchi. Aş fi urcat în vagon, dar dincolo de geamul aburit se zărea silueta butucănoasă a şefului. Mă fixa cu un zâmbet spart, înflorit sardonic pe faţa lui lătăreaţă, grasă, gălbie. Se uita la mine amuzându-se. Când ridicam capul, privirile ni se întâlneau ca într-un arc voltaic intermitent, cu sclipiri înrăite. Ştia prea bine că puteam aluneca sub roţi, sau, acelaşi lucru, pe criblura colţuroasă din latura traverselor. Fără martori, conştient de surescitarea ce îl încerca în faţa unui sfârşit iminent şi care  avea să rămână până la urmă inexplicabil, neimplicându-l, respiram anevoie şi mă străduiam să ţin ochii deschişi, aţintiţi în pupilele lui dilatate. Deşi trenul se deplasa rapid şi totul în jur era iureş, atac şi mişcare, stam înţepenit, incapabil să schimb în vreun fel poziţia şi soarta mea. Şi dintr-o dată mi-a dat prin minte că poate tot sistemul solar, dimpreună cu pământul de sub mine, era în aceeaşi situaţie. Ciudată observaţie, în asemenea condiţii.
O bizarerie constantă a firii mele, se pare. Fiindcă nu de puţine ori, ajuns la aman, în loc să întreprind ceva practic, dam fuga la filosofie. Mă rog, alţii leşină, iar unii, pe cât am auzit, adorm. Este cu totul remarcabil cum omul, dacă e capabil să îşi explice o circumstanţă, cam oricare, o acceptă  mai uşor. Deplasând un bob problema, la fel stau lucrurile în politică. Cetăţeanul admite mai lesne traiul său amarât, dar în veci nu primeşte că ticălosul primar, sau deputat, sau ce-o fi, a imaginat vreo stratagemă ale carei dedesubturi să nu le fi dibuit. De unde derivă că tot pocinogul şi necazul se razimă în buna noastră credinţă.
Deacii pot zice că am petrecut mult cu filosofările, speculaţiile, consideraţiile abstracte, cu perindări şi preumblări prin logici, ontologii, epistemologii şi mai ştie-le focul. Parte din ele, fie dintr-un metabolism al memoriei, fie din instinct de conservare, le-am mai şi uitat. Dară pe vremea aceea eram mandru de ele nevoie mare şi tare le mai pritoceam cu amicii pe la mese. În muzică, cei pasionaţi de atari performanţe aveau locuri numerotate. Între ei, primul mi-l amintesc pe Ciabi Zaharia, guru  printre tinerii din folk-rock. De statură potrivită, fragil, osos, cu o deasă barbă neagră, avea un paradoxal glas piţigăiat, cam fără noroc pentru ceea ce susţinea. Şi perora pe larg, încântat să epateze cu informaţii stranii, amănunte din doxologia creştină de pildă, sau  din terminologia hinduistă. Mai vârstnic ceva, purta cu nobleţe o aură de prigonit (ca poet nepublicat) şi avea firea afabilă, deşi suspicioasă. Aferim, bea voiniceşte şi o ducea în bice până la ziuă, mai improvizând în derâdere pe felurite melodii comuniste, mai triluind câte o doină, mai spunând vreun banc. Începusem să frecventez cenaclul Atlantida când l-am cunoscut. Venea acolo în chip de răzvrătit, purtându-şi cu fală  cămaşa înflorată (în scrântela „flower power”, despre care am amintit), şi, după ce se isprăvea partea pur literară, interpreta din Beatles sau piese personale, ca solist al trupei Olimpic 64, alături de Piki Inglesis şi de Puiu Ivaniţchi, între alţii. Omul îşi conturse  o personalitate puternică, fără doar şi poate. Nu prea vorbea, eu unul nu l-am auzit acolo decât întrebându-se retoric şi zgomotos „unde e poetul paşoptist ?”, cu referire la revoluţionarismul real şi la dreptul generaţiei noastre de a purta plete. De nimic poveste, însă pe acea vreme era o dovadă de curaj şi bărbăţie să spui public asemenea socoteli. Eu, ţângău entuziast, îl admiram la culme, având convingerea că ştie cum merge jocul pe lumea asta, toate jocurile, toate doctrinele şi artele, şi mi-l doream fierbinte de învăţător. Ba chiar, imi spuneam, i-aş fi dus servieta pe stradă în chip de umil ucenic, numai să-mi destăinuie gnoza. Nu fu să fie. L-am cunoscut personal după un timp, la o petrecere, şi dezamăgirea de atunci încă mă urmăreşte, măcar că am ajuns mai cuminte azi şi nu mai cer mult de la nimeni. Până la urmă, cinstit, deşi  pare că începuse teologia şi încă o facultate sau două, n-a ispravit nimic. Nu că ar însemna vreo crimă, dar lămureşte de ce, cum îl inghesuiai într-un domeniu, de altfel chiar de el adus în discuţie, schimba îndată subiectul. Şi tot aşa sărea de la una la alta, din colţ în colţ. Punctul lui forte a fost muzica de film, cu dobândirea unui premiu internaţional. Am aflat ulterior că la atare izbândă îl secondase din umbră, dar decisiv, nimeni altul decât Dan Andrei Aldea, adică adevăratul lider al generaţiei. De altfel, Aldea şi Dan Bădulescu mi-au părut oamenii cei mai întregi din  rock, atât intelectual, cât şi ca talent şi caracter. Iar la noi se putea dezbate cu Nicu Vladimir, Mircea Valeriu Popa, Sorin Minghiat, Vali Sterian în psihologie, Doru Stănculescu în oenologie, Mircea Florian dacă te aventurai în zona computerelor, a poliritmiilor sau a fantasmagoriilor ce bântuiau folcloristica în ipostaza şi ipoteza ei folk.
Din cauza irascibilităţii la udătură şi a unui neostoit dor de confruntare, ne răbdam greu. Şi Sterian, şi eu evitam să ne vedem la petreceri. Cu Ciabi situaţia era şi mai încurcată, fiindcă mă simţea ca un fel de judecător şi nu-i da mâna să se desfăşoare când eram prezent. Iar mie îmi era jenă de vârsta lui, şi nici bine nu-mi venea să îl contrez când asistenţa îl asculta cu gura căscată, îngenunchiată. Odată, după închiderea tuturor cârciumilor, am nimerit cu câţiva folksingeri într-o casă de pe la Şcoala Iancului, unde bea el în răsfăţ, tolănit pe o canapea desfundată, în vreme ce un discipol devotat, gazda, sta la masă notând sârguincios ce i se preda. Anume că tonalitatea re major e albastră, sol minor trandafirie şi tot aşa, adică nişte corespondenţe arbitrare de pe la Rimbaud cetire. Culmea, învăţăcelul plătea asemenea trăznăi cu bani peşin, nu doar cu stacane. Uluit, intrigat şi definitiv lămurit, am tăcut atunci, văzându-mi de pahar.
Dar nu era aşa rău Ciabi cum apare aici din neîndemânarea mea descriptivă, desigur. Amestec de impostură şi geniu histrionic, avea şarm, avea carismă, avea stil. Dacă e să ignor o clipă advertenţa şi veritatea, cum se cuvine în societate, trebuie să aplaud azi colosala lui imaginaţie. Cu gândul nu gândeai ce etimologii scornea, ce sistem de notaţie muzicală inventase, ce teorii asupra fenomenului rock-folk profesa. Ahtiat după melosul popular, izvodise şi acolo doctrine bubuitoare, scăteind ca un foc de artificii regal peste nopţile noastre febrile.
Iar acum să mă întorc pe treapta vagonului meu zăngănitor, urmându-mi călătoria în neant.

Madama de Pică din Parcul Cotroceni – Capitolul despre „Flacăra”

Las deocamdată umbra mea spânzurată pe scara unui accelerat spre Feteşti, să vedem de va cădea sau ba, şi sar peste ani înainte, în vremea cenaclului Flacăra, despre care cred de datoria mea să amintesc. Totuşi, datorită dispariţiei poetului A.Păunescu, nu voi adăuga, relativ la acest fenomen, critici noi faţă de cele luate de el la cunoştinţă în timpul vieţii din articolul „Un interludiu în cenaclul Flacara”. Mă voi rezuma deci să reproduc acel material şi consemnez că reacţiile au fost împărţite, fie exagerat laudative, fie lăcrimos contestatare, toate ratând să modifice judecata şi evaluarea dintâi. Textul, aşadar, curge şi se deapănă precum urmează:

“Spovedania unui învins”, aşa îşi intitula o celebră broşură Panait Istrati, înfocat adept al bolşevismului la un moment dat, după ce a revenit dintr-o vizită făcută în URSS împreună cu amicul său Nikos Kazantzakis, dezicându-se, şi tot astfel aş fi putut intitula prezenta relatare, căci se potriveşte bine cu ceea ce gândesc să scriu despre Cenaclul Flacăra şi pasagera mea trecere pe acolo.

Ne-am dedat cu toţii în viaţă la lucruri mai puţin vrednice de laudă, iar în ce mă priveşte, cu privire la moralitatea actului artistic, marele păcat a constat în participarea la trei turnee ale cenaclului păunescian (al comitetului central UTC). Lasă că din câteştrele am plecat pe la jumătate, nemaiputând suporta anumite evenimente petrecute în culise, dar numele meu rămâne pe listă. Precizez că a părăsi din proprie iniţiativă acea intreprindere se interpreta ca o crimă majoră. Protocolul cerea ca poetul-şef să dea lumea afară, fapt ce-i producea o misterioasă plăcere.

Spre deosebire de Istrati, ideologia comunistă nu m-a interesat nicicum. De ce oare am călcat atunci pragul cenaclului? Cred că, indiferent ce au devenit colegii din acele vremi ulterior, la inceput ne-a mânat pe toţi dorinţa de afirmare. Eram lupi tineri, aveam ceva de spus (păi cum!) şi ne trebuia un spaţiu de manifestare.

Până atunci cântasem prin ştranduri, prin parcuri, pe la ceaiuri, la două-trei case de cultură, la câteva seri dansante. Îmi făcusem ceea ce se cheamă “debutul”, însă numai ca interpret.  Între prieteni şi pahare luam inima să zic şi nişte însăilări ce se doreau compoziţii. Câteva dintre ele s-au dovedit, miunune mare, destul de interesante spre a fi preluate şi fredonate de amici, unii devenindu-mi apoi inamici chiar din cauza lor. Sar aici peste amănunte şi precizări de dragul unor prietenii străvechi şi amintesc anumite evenimente, de altfel cunoscute între muzicieni, doar spre a face înţeles cursul gândului.

Pe când stăteam eu degeaba într-o zi, vine camaradul din copilarie, de pe când umblam amândoi în pantaloni scurţi, fost coleg de bancă în şcoala primară, coleg apoi la Liceul Lazăr şi partener într-o visată trupă, pe nume Mircea Vintilă, şi mă invită la ceea ce aveam să aflu a fi fost a doua şedinţă a pomenitului Cenaclu, unde urma să se producă. El a urcat pe scenă, era în sala de festivităţi a unei şcoli, iar eu m-am înfundat într-un  scaun. Lumină săracă, public nu prea numeros, un ins grăsuliu, îmi părea mult mai în vârstă decât noi, postat la o catedră în stânga scenei, iar spre dreapta, înşiraţi ca mărgelele pe aţă, cu mâinile în poală, artiştii.

A vorbit Adrian Păunescu, dezinvolt, cu o stăpânire de sine şi o superioritate în exprimare ce nu lăsa dubii că are consimţământ de sus. Treaba mi-a displăcut, în primul rând fiindcă ceea ce voiam să aduc în muzică era tocmai steagul celor de o vârstă cu mine, fără strop de roşu în el. La drept vorbind aveam modesta pretenţie să dau jos imediat comunismul, ca generaţia mea să îi ia locul în chip glorios.

Mi s-a şters din minte distribuţia acelui spectacol, reţinând doar două figuri, pe  A.Păunescu şi pe Doru Stănculescu. Presidente, aflat în graţiile maxime ale lui Grasu, a venit la microfon cu paşi studiaţi, s-a pus pe un taburet cu chitară în mână şi muzicuţa de gât, foarte personal, cu o conştiinţă de sine marcată, cam scund pentru a se potrivi importanţei.

Ceea ce a cântat nu m-a convins. Atmosfera grea, piese lungi cât o zi de post :”Balada din copilărie” şi “Ai,hai.” Chiar m-a deranjat reverenţa faţă de şef (vorbesc de prima impresie, căci Doru avea să se dovedească un cu totul alt personaj), în acel moment debutând lunga sclavie a folksingerilor faţă de textele lui A.Păunescu  (acesta a scris versurile “Baladei din copilărie”}. Gaz peste foc, M.Vintilă mă informa că nu datorită meritelor proprii era promovat Doru, ci fiindcă sora lui, Mihaela Mihai, se cunoştea bine cu conducătorul cenaclului. Exista o invidie reală la Vintilă, dar oare a rămas vreun artist neatins de această plagă? Eu însumi am fost invidios pe el când vedeam, dupa ce a ajuns un nume, cu ce fete frumoase iese în oras. Noroc chior, alte motive n-am avut.

Compârand, judecata subiectivă a înclinat atunci în favoarea lui Ciocu. Deşi contractat, transpirat, alb de emoţie, a zis un “Lordul John” ce dovedea clară superioritate în privinţa varietăţii progresiilor armonice, precum şi o zare de haz salutară. De altfel, blondul folkist a dat mereu dovadă de un simţ al umorului remarcabil. Şi plecând noi de acolo, am luat acelaşi tramvai ca şi Doru, care s-a dus însă în faţă, aproape de vatman. Aşa s-a făcut că nu mi-a fost prezentat, ci aveam să ne cunoaştem mai târziu, în circumstanţe ingrate pentru mine. Am reţinut însă rivalitatea dintre ei, poziţia de superioritate a lui Presidente şi pizma greu de ascuns din ochii lui Vintilă.

Per total, ceea ce văzusem nu-mi stârnea interesul şi în nici un chip nu mă bătea gândul să cânt la rândul meu în cadrul acelui “cenaclu”. Fac aici o mică digresiune şi notez că A.Păunescu avusese anterior o tentativă similară preluând adevăratul cenaclu Luceafărul, unde se manifestaseră Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Sânziana Pop, Ion Gheorghe, Leonid Dimov etc. Condus în vremurile lui mari de M.R.Paraschivescu, apoi de Eugen Barbu, “Luceafarul” a ajuns în cele din urmă sub mâna lui A.Păunescu. Acolo, la Casa Sadoveanu, l-a adus să cânte pe Mircea Florian. Sătmăreanul a făcut o figură de dandy preţios, zicând din vârful buzelor “Podul de piatră”. Că oi fi eu prea năzuros, nu ştiu; fapt este că acest foilkist mi-a produs totdeauna impresia unui veleitar, unui comedian cu complexul provincialului, unui “ce” lipsit de substanţă. (În relaţiile sociale este o persoană agreabilă, pot zice). Dar pe deasupra mă indigna că folosea o piesă din folclorul copiilor ca să insinueze ceea ce n-avea curajul să rostească în clar; mi se părea un act imposibil, ca al acelor protestatari ce pun în primul rând al demonstraţiilor lor copiii, ca scut uman împotriva forţelor de ordine.

O vreme n-am mai fost la curent cu nimic legat de Flacăra sau alte activităţi frivole, ţinandu-mă de carte. După isprăvirea literelor, am plecat în armată, lângă Cluj.

Acolo am aflat din presă despre revista Flacăra în nou format, condusă de Păunescu şi reflectând pe pagini veline, colorate, activitatea cenaclului omonim. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că unele piese ale mele, cântate şi asumate de altcineva, făceau un succes măreţ. Pe când le scriam, nici gândeam să fie interpretate vreodată în faţa unui public real, într-o sală de spectacole adevărată. De aceea multe nici nu erau terminate, ci conţineau doar două strofe şi refrenul (ca “La Răsărit”, cunoscută şi sub titlul “Vrăjitorul Lhoa Oma”); a treia strofă, dară, urma să apară într-un viitor nedeterminat. Cum eram şi îndrăgostit lulea şi ţineam să îmi impresionez prinţesa, o dată lăsat la vatră, m-am socotit să bat la acea poartă.

Dar între timp un foarte vechi amic al meu, şi anume cel ce îmi subtiliazse melodiile, luase locul lui Doru Stănculescu în graţiile lui A.Păunescu, ceea ce îmi făcea calea spinoasă. Cugetând bine, am imaginat o atitudine după părerea mea realistă. Îmi spuneam că ar fi fost cu neputinţă să îmi revendic piesele demascând impostura celui ce le şterpelise, din moment ce el, după ce îl cucerise pe Grasu cu ele, fusese luat în braţe de acesta fiindcă se apucase să compună cu osârdie pe versurile lui. Nu era să-şi abandoneze Păunescu protejatul, deja în stadiu incipient de vedetă naţională, pentru a face dreptate unui necunoscut. M-am prezentat deci la secţia de triere, cu ea ocupandu-se atunci George Stanca. “Uite, zic, eu sunt Horia Stoicanu şi piesele mele se cântă de către cutare  la voi, ca fiind ale lui. Dar ţi-o spun doar ca să îţi dai seama că nu m-am apucat de compus ieri. Îţi cânt acum alte bucăţi, să vedem ce-o ieşi.” După asta, George bineînţeles că s-a dus si i-a spus totul lui Păunescu. Fiindcă într-una dintre melodii pronunţam numele marelui Dumnezeu, ceea ce era interzis, am fost declarat “cântareţ mistic”. Faptul m-a măgulit la culme, deşi era o invectivă!

În urma informaţiilor primite, atitudinea lui A.Păunescu a fost una prevenitoare şi distantă. Şi-a dat seama într-o clipă cum stau lucrurile şi că eu nu sunt un smintit picat din lumea largă să revendice piesele unei vedete, cum mă încondeia fostul amic, dar nu avea nici un interes să diminueze renumele acestuia, care în definitiv era tot o creaţie a sa şi care ajuta substanţial la popularizarea poemelor sale.

În paralel cu spectacolele acelui Cenaclu Flacăra, încă nedeclarat “al CC al UTC” existau alte câteva spaţii unde folkul făcea primii paşi. Între ele, un rol deloc neglijabil l-a avut Clubul Z, patronat de Aurel Gherghel. La Z aveau loc nu doar spectacole, ci şi întâlniri între muzicieni. Şi aşa, ajuns cine ştie cum acolo într-o seară, s-a deschis o discuţie asupra paternităţii pieselor mele cântate la Flacăra, zvon aflat deja pe buzele multora. Dar discutau ei între ei, eu fiind pus în situaţia de a nu-mi putea apăra cauza. Părerea generală era că talentul vedetei nu putea fi contestat şi că în consecinţă eu eram într-adevar un intrigant pus să-i facă rău. Unul mai nervos, Mişu Diaconescu, cunoscut apoi şi sub pseudonimul Anghel Mora, poet şi regizor ajuns în lumea celor drepţi acum, m-a întrebat în particular dacă nu cumva, eu fiind vechi prieten cu starul, compuseserăm împreună piesele controversate? Am negat cu indignare, ceea ce l-a trecut imediat în tabăra adversă. Nicu Vladimir, devenit abia peste câteva săptămâni unul dintre cei mai buni camarazi din viaţa mea, mă privea nedumerit. Şi nu eram lăsat să spun nimic, să explic ce şi cum.

Singurul care a cerut pentru mine acest minim drept a fost Doru Stănculescu. N-a avut câştig de cauză, dar eu am notat spiritul lui de onestitate şi nu l-am uitat. După “şedinţa” (terminată cu o demonstraţie de manieră slide a lui Sorin Chifiriuc), Doru  mi-a propus să ne întâlnim la un şpriţ să  povestim ce şi cum. Zisă şi comisă, ne-am văzut peste câteva zile la el şi în cinci minute ne-am lămurit. A şi învăţat o piesă a mea, anume “În sala paşilor pierduţi”. După asta, la un cenaclu Flacăra cântând-o în culise şi A.Păunescu ascultând-o întâmplător, s-a impresionat şi a dat dispoziţie să fiu invitat la următoarea manifestare.

Acestea au fost deci circumstanţele precedente participării mele la cele trei turnee Flacăra.

Ce am observat eu acolo, îndată ce am intrat pe holul etajului întâi de la Casa Scânteii, unde se pregătea urcarea în autocar? În  primul rând, neversosimil de mulţi artişti, sau mai bine zis participanţi. Multă lume din provincie, care cu ii, care cu fote, care în cămăşui din pânză de in, dar toţi în jeans. Pe aceşti oameni nu îi mâna doar dorinţa de afirmare în arta cântului sau a recitării, ci în mod evident se agăţau cu dinţii de speranţa unei cariere, pentru care erau gata la orice. Din această lume săracă, plină de vise şi neuroni, dar în egală măsură de groaza eşecului şi a întoarcerii în mizerie sau anonimat, s-au ales pesemne şi tinerii securişti la vremea lor, dar şi primii folkişti provinciali. Mă uimea mai ales pretenţia unora de a amesteca în subţirelul gen folk marea artă a cântecului popular, aducând satul românesc pe vârful unor boxe. Apoi am băgat de seamă o anumită stratificare “socială”, crema, adică cei consacraţi bucurându-se de privilegii evidente. Celilalţi aveau în schimb, mulţi dintre ei, o atitudine servilă, dezgustătoare. Cu toţii se plecau cu fruntea  în pământ la apariţia şefului.
Mai întâi i se auzea vocea, căci se răstea amarnic, apoi se ivea pântecele, şi la urmă răsărea statura lui înaltă, cu un cap mare înconjurat de cârlionţi castanii, oarecum pleoştiţi pe urechi în chip de plete. Pe unii, veniţi din te miri ce îndepărtat colţ al ţării cu speranţe mari în traistă, cine ştie datorită căror păcate, îi da afară imediat, aşa că nici nu apucau să urce în autocar. Actul brutal al izgonirii a însemnat totdeauna pentru A.Păunescu o satisfacţie specială, dar era doar una din formele de umilire cu care îşi trata supuşii.

Trebuie să mă opresc puţin şi să fac o precizare, ca să nu las loc unor interpretări tendenţioase. În ce mă priveşte, conduita lui A.Păunescu a fost corectă şi chiar mi-a părut că regreta nedreptatea întâmplată, privită însă ca o fatalitate. Dar se întamplau multe în cenaclu, mai cu seamă în afara capitalei, şi greu de crezut că le ignora pe toate. Subminat de o grandomanie gen Iorga, aservit certitudinii că este un lider înăscut, cu justificate privilegii, s-a dedat nu o dată la acte regretabile. În ce măsura îl venera într-adevăr pe conducătorul slăvit, în ce măsura îl preţuia apoi pe Nicu Ceauşescu, rămâne un mister. Ceva îmi spune că şi-a văzut doar de propriul interes şi s-a folosit de oameni şi evenimente cu un oportunism orb. Inteligent, cu o memorie prodigioasă, cu o prezenţă de spirit fără greş, s-a împărtăşit copios din binefacerile puterii. Astfel situat, a pus lunga falangă de folkişti mercenari să îi popularizeze poeziile chiar şi atunci când îşi da seama de penibilul compoziţiilor comandate. Mare şi tare atunci, mare şi tare azi, cu succes evident în societate, A.Păunescu a eşuat în a deveni un model. Este marea lui înfrângere, atât în artă, cât şi în viaţă. Iar ca pedeapsă finală, capitală, fiindcă  nimic nu rămâne nejudecat, darul poetic i s-a luat.

Cum rândurile de faţă nu sunt aşternute în chip de memorii, mă voi rezuma să notez realităţile fără multe exemplificări. Ar fi şi jenant faţă de atâţi colegi, care poate între timp au devenit oameni. Câteva nume vor fi însă imposibil de sărit.

Aşadar, sentimentul de jenă legat de participarea la Flacăra survine în primul rând în legătură cu semenii mei “muzicieni”. Tocmai cu ei mă gândeam să reformez lumea, de! Aveam să cunosc însă şi personalităţi mândre, toate valoroase, dar în crâncenă minoritate. Îi amintesc aici doar pe Nicu Vladimir şi pe Vali Sterian.

Orice se spunea ori se cânta la Flacăra avea un cadru politic determinat. Poetul scria la rândul său în jug faţă de autoritate, acesta fiind preţul puterii. Şi arde-o cu trăiască, dă-i cu Conducatorul, mai zi despre Cârmaci, mai trânteşte-o cu partidul (când a fost primit în PCR a scris un articolaş dizgraţios intitulat “Cea mai frumoasă zi din viaţa mea”!), vai şi amar. Totul era cuprins într-un set de piese obligatoriu la fiecare manifestare. Ele se interpretau “con tutti”, dar câţiva inşi monopolizau microfoanele pentru a ocupa prim-planul. Absolut nici unul nu credea în acele mesaje politice. Totuşi le susţineau frenetic, de parcă acţiunea se desfăşura într-un film mut, importanţă având doar figura lor, alura lor, poza, reclama lor. Nici unul dintre artiştii adevăraţi nu s-a pretat la atare circ, în schimb trepăduşii dau năvală. Se exhibau de pildă un Victor Socaciu, un Ducu Bertzi, Constantin Dragomir, Vasile  Şeicaru, Gil Ioniţă  şi numeroşi alţii. Îşi câştigau astfel o poziţie solidă în ochii lui Grasu, dar şi în ai notabilităţilor venite să urmărească spectacolele, ceea ce le aducea ulterior invitaţii mănoase la manifestări organizate local. Îmi amintesc de o fază de la Brăila, (oare ?) când Păunescu, vrând să ne-o coacă lui Doru şi mie, ne-a pus netam-nesam, pe când trupa duduia deja în spatele nostru, să luăm principalele microfoane. Ne-am dus acolo, în faţă, şi tăceam amândoi stereofonic, neştiind o iotă din versurile acelor cântece “patriotice”, măcar că le auzeam zi de zi şi uneori de mai multe ori în 24 ore! Trupa de acompaniament zguduia stadionul, iar noi, cu mâinile în sân, ne uitam unul la altul şi zâmbeam. Cam pe la măsura a 30-a şi mai bine, au sărit înfine Vali Şerban şi Sile Şeicaru parcă, şi dă-i cu “Măria sa poporul“ etc. Curios, Păunescu n-a luat totuşi nici o măsură disciplinară împotriva noastră, deşi ne aşteptam la nişte amenzi usturătoare. Fie, dar cuvintele cu pricina nu le învăţarăm nici până azi.

Care erau avantajele rândaşilor muzicali? Aici mă refer nu doar la interpreţii bucăţilor pur politice amintite, ci şi la nesfârşitul şir al celor ce căutau să răzbească îndrugând două-trei note pe canavaua poemelor păunesciene. Ei primeau în schimb cam de acestea: scutirea de armată sau satisfacerea stagiului militar într-o unitate ce îi lăsa în veşnică permisie, asiguararea unei repartiţii în localitatea natală sau în capitală după isprăvirea studiilor, butelii de aragaz, recomandări la medici şi paramedici celebri, indulgenţe la permisele de conducere şi facilitatea de a le redobândi când erau confiscate, priorităţi la diverse achiziţii de lux (maşini, televizoare), spaţii locative, indemnizaţii considerabile. De pildă un bătrânel, un învăţător bonom, parcă în a doua deplasare a mea cu Flacăra, biet ins îmbrăcat în cămăşoi de in şi bluginşi, cu o singură melodie în repertoriu, “Căciula”, de cum am intrat în camera de hotel repartizată întâmplător în acea zi pentru noi, zice: “Horia, ai să vezi multe aici, dar să taci. Eu din turneul trecut mi-am cumpărat o iepşoară”!

Nicăieri nu se cîştigau parale ca la Flacăra cea patronată de CC al UTC. Malversaţiunile financiare erau la ordinea zilei. Una semnai, alta primeai. Banii se înmânau după bunul plac al şefului, fie în ziua specatacolului, fie când şi când, fie la sfârşitul turneului. De multe ori socoteala nu ieşea , ceea ce însemna că fuseseşi amendat cândva, nu ştiai când. Te pomeneai uneori obligat la “donaţii”, căci de ex. venea ziua cutărui personaj important. În capul trebii sta contabilul Tata Medar, de cele mai multe ori lui datorându-i-se asemenea iniţiative, cred. Tartor uns cu toate alifiile, turnător, onctuos, se bucura totuşi de simpatie fiindcă la sfârşitul turneului din mâna lui primea omul cărămida de sute.

Individul mai avea un obicei infect. După spectacol eram adesea invitaţi la masă de oficialităţi. Se pregăteau politrucii cu bunătăţi, mai ales că grosul tot lor le era destinat, şi nu îi costa nimic, ba mai şi cosmetizau registrele de cheltuieli. Veneam frânţi de oboseală, uneori la trei dimineaţa, după sute de kilometri în autocar. Când să purcedem la ale gurii, Tata Medar începea un discurs standard, că trebuie să fim recunoscători partidului şi oficiălitaţii prezente, să le mulţumim, “fiindcă la dvs. acasă, zicea, nu cred că aveţi asemenea sortimente pe masă” Îţi sta dumicatul în gât, cât erai de flămând. Nu de puţine ori, ca ruinare a ultimei urme de bun simţ, ceea ce rămânea era împachetat şi îndesat în portbagajul şefului, ca “bucate de dus la ţară, la Birca”.

Dar în asemenea condiţii, va întreba curiosul, de ce mai mergeai tu acolo? Exista un singur raspuns: nu banii m-au determinat, nu reclama, iar profitul intelectual nici atât,  ci faptul că la Flacăra se adunau într-adevar cei mai buni din branşă. Se iviseră şi câteva înjghebări similare, concurente, între care un cenaclu condus de Lucian Avramescu. Mi se spunea să merg acolo, atmosfera fiind mai lejeră, artistii respectaţi, indemnizaţia atrăgătoare. Mi-a fost cu neputinţă. Greii, de tagma cărora mă ţineam, evoluau ori la Flacăra, ori pe cont propriu. Nu cunosc nici un exemplu de artist important care, fie plecat de bună-voia lui, fie dat afară din Cenaclu, să se fi transbordat în vreo ambarcaţiune culturală obscură.

S-a tot afirmat că Flacăra a avut o contribuţie pozitivă prin culturalizarea tineretului semianalfabet. Că acolo asculta el poeme de Esenin, ori câte un sonet de Shakespeare sau o Scrisoare a lui Eminescu. Că acolo îşi recitau poemele mulţi autori contemporani de vază, ca Nichita Stănescu sau Ioan Alexandru. Că era un fel de şcolarizare. Nu mi s-a părut. Eu am văzut stadioane întregi îndobitocite, am văzut zeci de mii de tineri repetând mecanic refrene comuniste rudimentare, am văzut brutalizarea conştiinţelor şi macularea ideologică în plină acţiune, cu atât mai blamabilă cu cât se adresa unor nevinovaţi. Proşti vor fi fost ei destui, însă cu siguranţă intrau mai curaţi sufleteşte decât ieşeau de la manifestările Flacăra.

Iar eu, nefericitul, participam la atare tărăşenie.

Cât naţionalism s-a învăţat acolo? Mă rog d.voastră – zero absolut. Vorbe goale, zarvă dansantă, în totală absenţă a forţei exemplului. Juneţea vedea pe scenă doar inşi vrednici de invidiat, căci colindau ţara, suceau capete, câştigau bine, o dolce vita. Mai vedea şi un poet trupeş, bucălat, lăcrimând în timpul recitării propriilor poeme, alintându-se, ameninţând cu sistarea manifestării ca să audă strigând mulţimea rugătoare: “Adrian, nu pleca, Adrian, te iubim!”.  Proba s-a făcut la schimbarea din 1989. A auzit oare cineva pe străzi în acele zile de foc vreun refren de la Flacăra ? (Întrebare indreptăţită de revendicarea unui “revoluţionarism” ce ar fi pregătit democraţia). Dacă însă ni se răspunde că nu era vreme pentru aşa ceva, fiindcă se trăgea, întrebăm iarăşi: de ce n-au răsunat fostele succese cenacliste nici în Piaţa Universităţii şi nici măcar la manifestaţiile pro-Iliescu? Unde erau acele mulţimi ce le fredonaseră? Unde erau autorii?

Rândurile de faţă sunt doar reflectarea experienţei mele şi n-am suficienţa să impun concluzii finale, decisive. Am acoperit cu un văl gros chestiuni urâte, nedemne, am ascuns identităţi şi deveniri, violenţe, fapte virtual penale.

Las altora temeritatea de a se lăuda cu gloria de la Flacăra, cu asemenea spectacole şi amănunte de culise. Eu unul, pentru a fi participat chiar numai pasager, mă scuz.