Versul în folk – meloverbul

Cum se cunoaşte, maniera a pornit din mediul studenţesc, păstrând permanent un nivel intelectual superior altor genuri cuprinse in domeniul larg al muzicilor lejere. Nota distinctă i-au dat-o cantautorii, cu diligenţa de a compune pe stihuri proprii, reflectare a sentimentelor personale si a preocupărilor generaţiei , dar şi cei ce au folosit versuri gata tipărite, ori imaginate de unii poeţi anume spre a fi cântate. In mod constant, acest al doilea segment a avut reprezentanţi cu un succes de public superior.

Cauza externă: funcţiona cenzura şi era normal ca redactorii mass media să promoveze material care deja trecuse, prin publicare, proba acceptării politice, ceea ce le uşura munca; de unde urmau nu doar solicitări la radio- tv, ci şi invitaţii în spectacole, cu toate avantajele presupuse de o reclamă asiduă. Tot aici trebuie menţionat aportul în aplauze al poeţilor solicitaţi, dornici să ajute la impunerea celor ce îi cântau.

Cauza internă: aceşti artişti erau născuţi muzicieni, nu poeţi, şi ca atare poeziile erau pentru ei mai mult un pretext. În fapt, contau mult mai mult calitaţile vocal-instrumentale, magnetismul fizic şi aura hiturilor anglofone, în linia cărora se mergea. Ele, din pricina neînţelegerii limbii, se impuneau ca pure modele melo-ritmice  şi dădeau tonul compoziţiilor. Aici s-a realizat atingerea cu moda şi  divertismentul, iar folkul a căpătat şi o dimensiune comercială. Ceea ce ulterior avea să îl devieze în mlaştinile propagandei.

Cantautorii , in ceea ce ii priveşte, s-au adaptat  scriind tot mai aluziv şi metaforic, cu obscurităţi de limbaj care au condus în cele din urma la texte fantasmagorice, incantatorii, eventual cu o cheie secreta cunoscută doar de apropiaţi. Asta pornind încă de la D.L.Zaharia, cu năstruşnicele lui hinduisme si cunoscutul hocus-pocus lingvistic  ( urmat apoi de un Ş.Foarţă ş.a.).

Pentru amandouă secţiunile, versul a fost însă considerat capital, o notă nobilă şi distinsă, mintoasă şi sensibilă. De aceea vreau sa zăbovesc puţin asupra subiectului.

Cantautorul, specie rară şi bizară, nu este de fapt nici muzician, nici poet in sensul clasic al termenilor. Obiectul muncii lui îl constituie o mixtură de sunet, perceput exclusiv de auz, şi imperiul vast al celui de „al doilea sistem de semnalizare”, limbajul, o sumă ce se adresează atât simţurilor în totalitatea lor, cât şi raţiunii. Un concept, o noţiune, o afirmaţie aşezată pe portativ îşi modifică substanţial mesajul, şi numesc meloverb această stare particulară a cuvântului. Orice text cântat este virtual supus unor infinite modificări de accepţie, ajungand să desemneze lucruri noi în planul afectivităţii. Ca atare, un poem pus pe note este altceva decît el însuşi citit. Şi, altceva fiind, se sustrage criticii literare. Meloverbul  poate tolera chiar greşeli gramaticale, folosindu-se de generozitatea muzicii , şi tot astfel poate ajunge chiar să desemneze contrariul descrierii sale din dicţionar. Este posibil ca el să concorde sau să se aşeze în disjuncţie cu „melodia interioară”a poemului. Căci, bineînţeles, orice poezie are o muzică a sa audibilă doar prin vibraţie lăuntrică, aşa încât, după caz, melodizarea efectivă o potenţează ori o distruge, venind fie ca un plus estetic, fie ca un pleonasm.

Urmează de aici că textierul propriului cântec  nu scrie niciodată o poezie, oricât se ambiţionează să numească astfel cele mai reuşite producţii ale sale, iar un veritabil poem, melodizat, are şanse infime să egaleze valoarea sa curat literară, adjudecată prin citit.

Aşa cum se prezintă astăzi genul, menţine cele doua variante, adică vorbe gândite special pentru  melodie şi câtece „pe versuri de…”. Ambele tind spre comercial, căci vizează succesul, recte supunerea la rigori de audienţă şi chivernisire financiară. Asemenea ispravă a devenit însă cu totul rară, alte genuri aflându-se mult în faţă. Este însă agreerea de catre spectatorii obişnuiţi situaţia ideală pentru folk acum ?

Din punctul meu de vedere, nu. Genul se află în impas, deturnat de la sinceritatea iniţială, profund contaminat de convenţionalism, bazat nepermis de mult pe elemente exterioare, ca nurii protagoniştilor, tehnologia instrumentelor, sound general, relaţii personale ş.a. Văd o revigorare doar în condiţiile întoarcerii la propria natură, la tinereţe şi intelect, la educaţie, nerv şi mândria elitei. Nu tânguirea pentru reuşita unor maniere deplorabile, ce apeleză constant la instinctele primare, cum ar fi manelele, ci învingerea lor şi recâştigarea publicului rătăcit.

HORIA STOICANU

08.O9.2009

Reclame
Acest articol a fost publicat în General. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.