Prin pivniţe luminate

O nouă raită prin cluburile bucureştene, spre a asculta ce se mai cântă în folk. Deşi aceste spaţii au proliferat şi există un public devotat, nu m-aş încumeta să afirm că genul înfloreşte. Ceea ce frapează imediat este lipsa noutăţilor din repertorii, interpreţii apelând costant la succese autohtone mai vechi sau la cover-uri. Deşi se străduiesc, pe acest tarâm ei nu pot fi evaluaţi decât, cel mult, ca talentaţi imitatori. Greu de presupus că vreunii îl vor egala de pildă pe Baniciu cântând Andrii Popa, pe Cat Stevens zicând Wild World, etc.

Folkul zilei apare perfect încadrat în contextul timpului şi se manifestă ca o soluţie de criză. Să nu înşele numărul relativ mare al manifestărilor. Ele vin ca o consecinţă a sărăciei generale, iar genul se arată de departe soluţia cea mai ieftină pentru organizatori.

Una ar fi dorinţa scuzabilă de faimă şi succes a ultimului val, alta ar fi lipsa generală de mesaj, cu apel la sensibilităţi smiorcăite sau la piese ritmice acceptate, uşor de recunoscut, lesne de fredonat. Ceea ce se urmăreşte este distracţia, divertismentul, pamplezirul. Publicul aplaudă tehnica şi rămâne străin ca vibraţie sufletească. Nici el nu mai e acelaşi, adică format majoritar din studenţime, deschis spre nou, însetat de artă şi revelaţie. Vezi domnişoare elegante, venite să îşi etaleze toaletele, machiajul, farmecele, şi o sumă de băieţi entuziaşti, cu gândul la maşini noi şi afaceri mănoase. Această asistenţă nu cere altceva protagoniştilor, decât bună dispoziţie, o seară plăcută şi ceva agilitate demonstrativă, ca mobil al admiraţiei. Totuşi virtuozitatea ţine mai departe doar de recuzita artei, nicidecum de psihologia ei.

Sunt două posibilitaţi mari şi late în privinţa revirimentului mult aşteptat. Ar fi ca ori publicul să ceară mai mult de la folksingeri, (dar el dovedeşte constant o înduioşetoare lipsă de simţ critc), ori muzicienii să educe prin propria valoare gustul general. Am crezut todeauna că folkistul trebuie să fie un cantautor, pentru a nu despica traiectul emoţional între inventivitatea melodică şi sursa cuvâtului, care ar aparţine altcuiva. Acum se vădeşte însă preferabil ca, dacă artistul nu crează un text semnificativ, sa alerge la poezia clasică, sau măcar la cea confirmată prin librării. Astfel se rămâne macar cu un căştig sigur, nu doar cu două-trei ceasuri de alean-antren,

Apare clar şi de o evidenţă dureroasă că genul a pierdut iniţiativa şi că alte discursuri muzicale merg la sufletul omului, deşi inferioare « cultural ». Şi, din păcate, rockul se găseşte în aceeaşi situaţie. Aici se află explicaţia cuceririlor maneliste, deplorabile în lascivitatea şi suburbanismul lor, dar vorbind despre lucruri reale, palpabile, percutante.

Dar ce teme ar ataca folkul, când discuţiile ambianţei se desfăşoară cam pe acelaşi palier filfizonic : este valabil ce spui, dar şi X are dreptate, relativismul conceptual, proslăvirea toleranţelor ( care mai totdeauna apără libertinajul), dezgustul exprimat expres în legătură cu poporul şi ţara noastră ( « din care tare m-aş căra ! ») ? În ce crede lumea, ce valori apără ea ? Care sunt ideile oferite spre contrapunere, ca semn de identificare, ca emergenţă ?

Mă opresc aici, dar mai aştept.

30 mai 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cronici muzicale și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.