POESIS – Creanga de Aur

Fie-mi îngăduită o prezentare cu orecari lejerităţi a ultimului disc Poesis, întrucât componenţii grupului îmi sunt vechi şi  buni amici.

I-am cunoscut pe vremea cenaclului Flacăra şi m-au cucerit atât prin calităţile muzicale, cât şi prin statura morală.Nu i-am văzut niciodată milogindu-se, gudurându-se sau săpându-şi colegii, ceea ce pentru mine, în acea singurătate de caractere    şi cu atâtea staruri fabricate din nimic, a însemnat mult. Sătui  şi ei la un moment dat de opresiune şi de încălcarea grosolană   a demnităţii artistlui, i-am întâlnit într-o noapte, pe când îmi cumpăram ţigări din Gara de Nord, aşteptând fericiţi un tren spre Constanţa, către bază. Şi salutându-ne noi bucuroşi de neaşteptata revedere, au luminat locul cu toţi dinţii lor albi,     de lupi tineri: „Am fugit din Flacăra şi nu ne mai întoarcem, gata  -”, cu gurile până la urechi.

Peste ani, Eugen Baboi a plecat să lucreze în Canada, iar  Marius Baţu a continuat aici o carieră marcată şi de profesionalism, dar şi de o anumită ocultare în colaborările cu Pasărea Colibi sau Holograf. Oricum, depăşind pe internet depărtările, cei doi au continuat o colaborare fructuoasă, în  felul ei unică.

Au fost şi au rămas de departe cel mai valoros tandem folk, de  o muzicalitate vocal-armonică ce frizează perfecţiunea şi cu o inventivitate melodică inconfundabilă. Apariţiile lor scenice  sunt sobre, dar figura lui Eugen se remarcă printr-o grimasă teribilă, de om tras pe roată, indiferent de text, în timp ce îşi execută precis partitura ! Despre Marius am mai vorbit într-un articol separat, Talente în seviciu, aşa că e vremea să zic    ce gândesc despre Eugen. Bucătăria lor internă nu mă priveşte, însă ca o părere personală, am impresia că din punct de vedere componistic el conduce grupul. Şi o face con brio.

Acum despre album, care e scris, interpretat şi produs de cei doi camarazi.

De la primele note se remarcă un sound proaspăt, la zi, precum şi frazarea unică, desfăşurată pe o scriitură ritmică cu accenţi care surprind, deşi măsurile sunt totuşi clasice:3/4, 4/4 sau o compusă de 3+3+2 (Voi fi stea). Nu lipsesc reminiscenţele cordial nostalgice, ancien regime, peste care pluteşte un fin parfum Beattles ( Ploaie de vară, Dulce-amar), pigmentate cu formule chitaristice rock. Se evidenţiază o asimetrie de efect între propoziţia muzicală şi cea literară: când să zici că ai prins modelul (pattern) şi îţi e limpede cum va urma piesa, te pomeneşti într-o continuare melodică insolită, care dezarmează în tine pretenţiile de atotştiinţă. Sigur, uneori tentaţia şlagărului se face simţită (Năluca) şi înfine poţi fredona cu ei împreună, din prima, cel puţin primele două versuri ale refrenului. Ca notă generală, piesele Poesis păstrează o ţinută intelectuală ireproşabilă, extrem de onorantă.

Majoritatea textelor sunt adaptări sau preluări din poematica lui Zaharia Stancu. Dar versurile cele mai penetrante aparţin  lui Radu Stanca, Creanga de Aur fiind piesa care, şi după ideea mea,  merita dintre toate să dea titlul albumului. Este o partitură densă, cu veritabilă vână artistică, şi în acelaşi timp o strălucită demonstraţie a capacităţii genului de a atinge profunzimi fără a cădea în sentimentalisme şi mocăieli elegiace.

Discul se termină absolut neaşteptat cu o prelucrare a celebrei melodii populare Hai, Dunărea mea. Am citit în această alegere sfâşietorul dor de ţară al artistului înstrăinat. Pe de altă parte, sunt convins că  prelucrarea, cu specialele ei arabescuri melodice, atinge o nouă maturitate a folkului. N-am auzit ceva atât de emoţionant decât în versiunea Ciocârliei realizată la Munchen de Dan Aldea, şi el atins de aleanul emigrantului.

Dar e vremea să mă opresc. Şi dând stop pe player, mă simt şi norocos, dar şi în drept să pot spune: felicitări, Poesis !

HORIA STOICANU

30 mai 2012

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.