Madama de Pică din Parcul Cotroceni – Capitolul cu controlorul

Pe treapta înaltă şi lucie a acelui vagon se înghesuise toată viaţa mea, ce-mi aminteam, ce gândeam, ce năzuiam. Clapetele şepcii îmi acopereau urechile, totuşi vântul rece şi curentul creat de fuga locomotivei iscau un şuier metalic, resimţit dureros în timpane. Presiunea aerului mă obliga să apuc cu amandouă braţele  bara uşii, având mânerul gentuţei petrecut peste încheietura mâinii stângi şi chitara strânsă între genunchi. Aş fi urcat în vagon, dar dincolo de geamul aburit se zărea silueta butucănoasă a şefului. Mă fixa cu un zâmbet spart, înflorit sardonic pe faţa lui lătăreaţă, grasă, gălbie. Se uita la mine amuzându-se. Când ridicam capul, privirile ni se întâlneau ca într-un arc voltaic intermitent, cu sclipiri înrăite. Ştia prea bine că puteam aluneca sub roţi, sau, acelaşi lucru, pe criblura colţuroasă din latura traverselor. Fără martori, conştient de surescitarea ce îl încerca în faţa unui sfârşit iminent şi care  avea să rămână până la urmă inexplicabil, neimplicându-l, respiram anevoie şi mă străduiam să ţin ochii deschişi, aţintiţi în pupilele lui dilatate. Deşi trenul se deplasa rapid şi totul în jur era iureş, atac şi mişcare, stam înţepenit, incapabil să schimb în vreun fel poziţia şi soarta mea. Şi dintr-o dată mi-a dat prin minte că poate tot sistemul solar, dimpreună cu pământul de sub mine, era în aceeaşi situaţie. Ciudată observaţie, în asemenea condiţii.
O bizarerie constantă a firii mele, se pare. Fiindcă nu de puţine ori, ajuns la aman, în loc să întreprind ceva practic, dam fuga la filosofie. Mă rog, alţii leşină, iar unii, pe cât am auzit, adorm. Este cu totul remarcabil cum omul, dacă e capabil să îşi explice o circumstanţă, cam oricare, o acceptă  mai uşor. Deplasând un bob problema, la fel stau lucrurile în politică. Cetăţeanul admite mai lesne traiul său amarât, dar în veci nu primeşte că ticălosul primar, sau deputat, sau ce-o fi, a imaginat vreo stratagemă ale carei dedesubturi să nu le fi dibuit. De unde derivă că tot pocinogul şi necazul se razimă în buna noastră credinţă.
Deacii pot zice că am petrecut mult cu filosofările, speculaţiile, consideraţiile abstracte, cu perindări şi preumblări prin logici, ontologii, epistemologii şi mai ştie-le focul. Parte din ele, fie dintr-un metabolism al memoriei, fie din instinct de conservare, le-am mai şi uitat. Dară pe vremea aceea eram mandru de ele nevoie mare şi tare le mai pritoceam cu amicii pe la mese. În muzică, cei pasionaţi de atari performanţe aveau locuri numerotate. Între ei, primul mi-l amintesc pe Ciabi Zaharia, guru  printre tinerii din folk-rock. De statură potrivită, fragil, osos, cu o deasă barbă neagră, avea un paradoxal glas piţigăiat, cam fără noroc pentru ceea ce susţinea. Şi perora pe larg, încântat să epateze cu informaţii stranii, amănunte din doxologia creştină de pildă, sau  din terminologia hinduistă. Mai vârstnic ceva, purta cu nobleţe o aură de prigonit (ca poet nepublicat) şi avea firea afabilă, deşi suspicioasă. Aferim, bea voiniceşte şi o ducea în bice până la ziuă, mai improvizând în derâdere pe felurite melodii comuniste, mai triluind câte o doină, mai spunând vreun banc. Începusem să frecventez cenaclul Atlantida când l-am cunoscut. Venea acolo în chip de răzvrătit, purtându-şi cu fală  cămaşa înflorată (în scrântela „flower power”, despre care am amintit), şi, după ce se isprăvea partea pur literară, interpreta din Beatles sau piese personale, ca solist al trupei Olimpic 64, alături de Piki Inglesis şi de Puiu Ivaniţchi, între alţii. Omul îşi conturse  o personalitate puternică, fără doar şi poate. Nu prea vorbea, eu unul nu l-am auzit acolo decât întrebându-se retoric şi zgomotos „unde e poetul paşoptist ?”, cu referire la revoluţionarismul real şi la dreptul generaţiei noastre de a purta plete. De nimic poveste, însă pe acea vreme era o dovadă de curaj şi bărbăţie să spui public asemenea socoteli. Eu, ţângău entuziast, îl admiram la culme, având convingerea că ştie cum merge jocul pe lumea asta, toate jocurile, toate doctrinele şi artele, şi mi-l doream fierbinte de învăţător. Ba chiar, imi spuneam, i-aş fi dus servieta pe stradă în chip de umil ucenic, numai să-mi destăinuie gnoza. Nu fu să fie. L-am cunoscut personal după un timp, la o petrecere, şi dezamăgirea de atunci încă mă urmăreşte, măcar că am ajuns mai cuminte azi şi nu mai cer mult de la nimeni. Până la urmă, cinstit, deşi  pare că începuse teologia şi încă o facultate sau două, n-a ispravit nimic. Nu că ar însemna vreo crimă, dar lămureşte de ce, cum îl inghesuiai într-un domeniu, de altfel chiar de el adus în discuţie, schimba îndată subiectul. Şi tot aşa sărea de la una la alta, din colţ în colţ. Punctul lui forte a fost muzica de film, cu dobândirea unui premiu internaţional. Am aflat ulterior că la atare izbândă îl secondase din umbră, dar decisiv, nimeni altul decât Dan Andrei Aldea, adică adevăratul lider al generaţiei. De altfel, Aldea şi Dan Bădulescu mi-au părut oamenii cei mai întregi din  rock, atât intelectual, cât şi ca talent şi caracter. Iar la noi se putea dezbate cu Nicu Vladimir, Mircea Valeriu Popa, Sorin Minghiat, Vali Sterian în psihologie, Doru Stănculescu în oenologie, Mircea Florian dacă te aventurai în zona computerelor, a poliritmiilor sau a fantasmagoriilor ce bântuiau folcloristica în ipostaza şi ipoteza ei folk.
Din cauza irascibilităţii la udătură şi a unui neostoit dor de confruntare, ne răbdam greu. Şi Sterian, şi eu evitam să ne vedem la petreceri. Cu Ciabi situaţia era şi mai încurcată, fiindcă mă simţea ca un fel de judecător şi nu-i da mâna să se desfăşoare când eram prezent. Iar mie îmi era jenă de vârsta lui, şi nici bine nu-mi venea să îl contrez când asistenţa îl asculta cu gura căscată, îngenunchiată. Odată, după închiderea tuturor cârciumilor, am nimerit cu câţiva folksingeri într-o casă de pe la Şcoala Iancului, unde bea el în răsfăţ, tolănit pe o canapea desfundată, în vreme ce un discipol devotat, gazda, sta la masă notând sârguincios ce i se preda. Anume că tonalitatea re major e albastră, sol minor trandafirie şi tot aşa, adică nişte corespondenţe arbitrare de pe la Rimbaud cetire. Culmea, învăţăcelul plătea asemenea trăznăi cu bani peşin, nu doar cu stacane. Uluit, intrigat şi definitiv lămurit, am tăcut atunci, văzându-mi de pahar.
Dar nu era aşa rău Ciabi cum apare aici din neîndemânarea mea descriptivă, desigur. Amestec de impostură şi geniu histrionic, avea şarm, avea carismă, avea stil. Dacă e să ignor o clipă advertenţa şi veritatea, cum se cuvine în societate, trebuie să aplaud azi colosala lui imaginaţie. Cu gândul nu gândeai ce etimologii scornea, ce sistem de notaţie muzicală inventase, ce teorii asupra fenomenului rock-folk profesa. Ahtiat după melosul popular, izvodise şi acolo doctrine bubuitoare, scăteind ca un foc de artificii regal peste nopţile noastre febrile.
Iar acum să mă întorc pe treapta vagonului meu zăngănitor, urmându-mi călătoria în neant.

Reclame
Acest articol a fost publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.