VARIANTA FRANCEZĂ A FOLKULUI

Este de mirare că francofilia dominantă între războaie şi destul timp în era comunistă nu a creat modele acceptabile la noi.

Adevărat, generaţia generică a folkului românesc s-a dezinteresat cordial de varianta franceză, chiar dacă o reprezentantă ilustră, Marcela Saftiuc, cunoştea bine fenomenul străin. Dar ce a lucrat pe acele meleaguri Marcela rămâne cu totul needificator, departe de performanţa ei din ţară.

Astăzi, un tânăr şi trupeş folksinger, scuze pentru lapsus, se străduieşte să amintească unele succese franceze, în limba lor maternă, adjudecat fiind bâzdâcului politic ce-şi zice Comunitatea statelor francofone. Se înfăţişează ca figură exotică şi nu e chiar dezagreat, dar nici nu ridică sala. Şi cam atât.

Nu există un folk francez, el confundându-se cu şansoneta. La noi, în treacăt fie spus, nici romanţa nu s-a îndatorat Parisului, urmând un drum propriu, ca şi folkul mai târziu.

Cei mai de seamă reprezentanţi ar fi Jacques Brel, George Brassens,Gilbert Becaud, Ch.Aznavour şi E.Piaf, ultimii trei mai mult interpreţi. Care ar fi notele distinctive ?

Am reascultat de curând bună parte din creaţiile lor şi le-am urmărit evoluţiile filmate. Sare în ochi ( şi în auz, mă rog) o preţiozitate manifestă, specifică naţiei, şi un patos teatral în interpretare, de un ridicol pitoresc. Zici că oamenii vor să-şi rupă hainele de pe ei, ori să se arunce cu capul în Sena pe neaşteptate.Nu pot găsi un exemplu mai bun pentru demonetizarea prin manierism a unui gen, decât aceste însăilări de un sentimentalism fanfaron, atât de bizar gustului nostru.

 Melodiile au simplitate şi uneori graţie, ceea ce le-a şi trecut în bagajul pop de multe ori. Armoniile sună fie supracomplicat, ca o opintire a aranjorilior,( însă exterioare acordurilor de jazz şi neintrinsece firului melodic), fie de o simplitate demnă de folkiştii novici de la noi, din anii 70-80 ai veacului trecut.

Pentru că, aşa cum ne-am obişnuit, evaluăm personalităţile având drept reper ideal artistul autarh, să amintim ceva şi despre tehnica instrumentală. Băieţii, pe cuvântul meu, parcă au luat chitara în braţe de o săptămână. Asculte-l cineva de pildă pe Brel: dă în instrument ca la fasole ! Brassens zice ceva şi în manieră picking, dar în arpegii răscoapte, în tot cazul cu sonoritate anemică şi imposibil de luat în serios, dacă n-ar interveni din spate instrumentiştii adevăraţi.

Acum despre cuvinte, punctul lor forte. Cine gustă Verlaine şi Apollinaire găseşte acolo cam totul. Avem a face mereu cu o melancolie ce trece în disperare: l`amour !

Te poţi complace în asemenea gen de sensibilitate, prezentă şi în folkul românsec marca Flacăra. Tănăra generaţie franceză însă, poftim politeţe, poftim deferenţă, il numeşte de Brassens „bunicuţă cu mustaţă !”.

Şi aşa cu varianta franceză.

Bineînţeles, adevărul asupra acestui subiect, precum şi asupra multor altora atacate de mine aici, rămâne apanajul chibiţilor şi un tezaur de inteligenţă strategică pentru  tăcuţii mei confraţi.

                                                                                 HORIA  STOICANU

                                                                                       15.04.2012

Reclame
Acest articol a fost publicat în General și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.