Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al treilea capitol fără număr)

Sala de aşteptare pentru clasa a doua, gara Sobozia. Nerăbdător am intrat, sprijinindu-mă direct de soba înaltă, îndesată de un ceferist cu lemne groase cât grinda şi lungi mai de un metru. Trecătoare bucurie şi asta. În scurt timp m-a sufocat mirosul greu, de stătut, de cort afumat, de piele nespălată. Pirande grase sforăiau răsturnate  pe bănci, cu gurile deschise, cu pruncii peste ele. Trebuia să ies în răstimpuri la aer, deşi tremuram vargă. Şi, străbătând peronul de la un capăt la altul în ocoliri nervoase, fumam şi îl blestemam pe Kogălniceanu cu slobozenia lui cu tot, ceea ce atunci făceam mai rar. Cam după un ceas de dârdâială, m-am întors amarât, aşezându-mă lângă o târgoveaţă zbârcită, înfofolită în şaluri, slabă şi „cu buze subţirele/ ca dunga de la podele”. Învăţam pe atunci mult folclor, cu osebire plănuind să  folosesc ceva din el în cântece, fapt ce nu s-a realizat. În schimb am rămas cu multe expresii, proverbe şi zicători după care încă mă dau în vânt.

Nu plănuiam vreo conversaţie. Mă încălzisem şi m-am descoperit lăsând la vedere părul lung. Lung şi nu prea, cum am spus, abia depăşea lobul urechii.  Dar hoaşca m-a luat imediat în primire privindu-mă totodată răutăcios şi pervers: „Ehe, am mai văzut noi de-ăştia ca tine.” Ca mine nu întâlnise ea, dar era oare să scot chitara acolo şi să zic o piesă din Rolling Stones, să explic despre beatniks şi călătoria mea cercetătoare ? M-am prins îndată că se referă la plete şi că vede în mine, cu silă, un fătălău. Şi atunci mă scârbii şi eu până în adâncul sufletului, tragându-mi cu furie cascheta pe sprâncene şi pornind iar în cutreierare pe dalele peronului.

Pe la şase dimineaţa s-a deschis o tonetă, mi-am luat ţigări Carpaţi şi două pacheţele cu biscuiţi, ramânând în buzunar cu o monedă de cincizeci de bani, cam o jumătate de pâine. Cum nici chip de dormit nu era acolo şi mă ajunsese oboseala, am luat primul personal spre Constanţa, urmând să merg cu el atât cât va vrea Dumnezeu, dar măcar să trag un pui de somn pe vreo banchetă. N-a fost aşa. Între vagoanele îngheţate bocnă, uşile vraişte făceau zgomot mare, pe când vântul le bălăbănea haotic. Din cauza gerului, nici un controlor nu s-a derenjat să verifice compartimentele, altminteri mai toate goale. Răpus de nesomn, rebegit, am coborât la Ciulniţa. Şi aşa,cu chitara în dreapta, cu gentuţa în stânga şi şapca adânc înfundată pe scăfârlie, cu apărătorile trase peste urechi, n-am privit nici în stânga, nici în dreapta, ci, pătrunzând ca un hun în sala de aşteptare pentru clasa modestă, m-am dus glonţ la primul scaun liber, în care am aţipit instantaneu, cu nasul aproape degerat, de nici un miros nu m-a sâcâit câteva ore.

După o vreme, ce să-i faci, soarele s-a ridicat dinţos, iar eu am deschis ochii şi în acea zi, care era să fie cea a şarlataniei mele. M-am îndreptat cât am putut apoi, dar escroc tot am devenit, măcar că în situaţie de forţă majoră. Victima mea, un tânăr muncitor navetist, naiv şi cam tont. Aşa-mi era de foame, că n-a contat niciun scrupul, ci îndată m-am prefăcut într-un vulpoi bătrân, stăruitor şi perfid. Nefericitul se aşezase întâmplător alături. Deşi muncea deja, purta un chipiu  bleumarin, cu cozoroc negru, translucid, moştenire din uniforma şcolară. Îl năpădeau coşurile, dar se sumeţea cu o mustaţă anemică, mânjită sub nări, unde probabil perii erau mai deşi. În aşteptarea cursei spre servciu, îşi lua prânzişorul pe un ziar ciufulit, nişte salam şi brânză topită, cu ceva chifle. Eu, ca şi cum nu aveam de lucru şi mă plictiseam, am luat chitara pe genunchi, fără să o scot din husă, şi am zgândărit corzile, ceea ce l-a interesat numaidecât. Era un instrument adevărat, cânt la el ? Da, am răspuns  monosilabic, important. Scump a costat, în cât timp poate învâţa cineva ? Îi dădeam toate lămuririle răbdător, aducând vorba şi despre maeştri străini. Auzise de Beatles ? Cum nu, asculta la radio de câte ori avea ocazia, trupă mare. Ei, zic într-o doară, am la mine câteva fotografii cu ei, rarităţi.

Şi după ce l-am lăsat să mă roage un timp, am scos din geantă cele trei poze ale mele etalându-le în evantai, dar filate scurt, ca un cartofor. Sunt de vânzare ? Mai departe nici nu voiam să ajung. Fapt e că atunci am făcut cea mai strălucită afacere din viaţă, cu fabulosul meu talent negustoresc. Banii mi-au ajuns pentru un prânz bun şi pentru o cină frunzărită, amândouă în restaurantul gării, iar ca rest mi-a rămas aceeaşi credinciosă monedă de cincizeci de bani, destinată mai târziu unei triste lichidări.

Cum aveam să aflu ulterior, miliţia era deja pe urmele mele pe calea ferată, asmuţită de unii şi alţii, de bună seamă bine intenţionaţi. Aveam însă drumul şi norocul meu, un destin  la care nici un ins cât de cât conştient de sine nu renunţă, să-l tai. Din nefericire nu intram deloc în aura scopului meu, nu distigeam oamenii şi întâmplrile de bine sau de rău, căci umblam cu conştiinţa îngustată, rob necazurilor de moment. Frig, foame ca în Knut Hamsun, nevoia de un adăpost. Departe erau serile  de pocher cu amicii, audiţiile, berile la birt, hârţoagele deştepte, căutarea armoniilor şi exerciţiile muzicale. Dacă stau să mă gândesc, am cărat cam de pomană instrumentul cu mine, căci numai în două rânduri s-a întâmplat să-l folosesc. Dar fără el, pe onoarea mea, m-aş fi simţit un vagabond. Când şi când scoteam carnetul de notiţe şi mai citeam cele însemnate acasă, planuri de ale mele legate de viitoare descoperiri filosofice, fragmente de proză cu mari răsuciri gramaticale, fără doar şi poate semne clare de originalitate şi talent, greu lizibile şi care chiar din această cauză mă încântau peste măsură. Bun carnet a fost acela, mă observau călătorii şi credeau din două una: ori că, de-abia  scăpat de bacalaureat, sunt un precoce scriitor, ori că notam ceva despre ei, şi atunci mă scuteau de întrebări.

Oricum, băiat cu carte şi cu doxă.

 

Anunțuri
Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , , ,

MADAMA DE PICĂ DIN PARCUL COTROCENI X

Formaţia n-a parvenit să capete un nume stabil. Mereu îl schimbam, încât lista a cuprins până la urmă cam două sute de propuneri. Ea se află încă în arhiva personală a folkistului, ca şi unele dintre textele vechi, câteva fotografii, câteva note. Repetiţiile s-au desfăşurat pe Stadionul Progresul, în spatele Villei Zoe, unde se perfecta jocul de scenă, apoi în Parcul Cotroceni, unde aveam o bancă rezervată. În principal era vorba de Silviu Olaru, Cioculescu şi eu, rareori Vladi Grosu.Ca scule, o singură chitară acustică, cel mult două, Silviu evoluând tot pe una rece. Cu Vladi repetam separat la pian. Întâmplător, dupa ce şi eu, si Cioculescu ne umpluseram pianinele cu pioneze, înfipte în pluşul ciocănelelor pentru a face instrumentele să sune a clavecin sau electric-piano, am realizat o imprimare pe un mag Tesla, el vocal, eu vocal şi armonie, Vladi pian, Petruş Anghelescu tamburină. Suna promiţător. Colegul poate o mai are pe undeva.

Ca toata lumea, ţipam după sound electric. Am tot plănuit circuite cu potenţiometre, rezistenţe şi condensatoare, dar la doze ne-am împotmolit. Ca să le fabricăm, facuserăm socoteala că trebuia să sustragem vreo zece receptoare de la telefoanele publice, să le dezmembrăm, să selectăm anumite componente. Cenzura morală şi-a spus cuvântul şi chestiunea ne-a depăşit, oricât petreceam noi printre barbugii şi şmecheri.

Trupa a avut şi un proiect propriu în privinţa formei visatelor chitări electrice. Desenaserăm nişte corpuri în chip de stea de mare, model ce avea să apară pe piaţă  în Anglia peste zece ani şi mai bine. Prototipul a fost executat la atelierele de tâmplărie CFR, prin bunăvoinţa şi cu ajutorul a câtorva subordonaţi ai tatălui unui colg. Dar a ramas o simplă scândura, păcat.

Iul, cum îi spuneam lui Silviu, era un băiat serios, rezervat, interiorizat, temeinic în ce făcea, dar cam lent. A făcut ulterior o frumoasă figură ca basist în grupul FFN, alături de Cristi Madolciu şi Gabi Litvin. Cu un an sau doi mai tânar, cu firea lui sfioasă, s-a pomenit victima  tiraniei mele artistice, îndurată ca un crud destin. Ca să o spun de-a dreptul, am avut faţă de el un gest de autoritate cu totul deplasat, regretat amarnic până în ziua de azi. Am auzit că  ar trăi pe undeva prin Canada. Dacă ajunge să citească aceste rânduri, oriunde s-ar afla în lumea largă, îl rog să mă ierte.

Cu plecarea lui s-a destrămat practic şi formaţia, ajunsă astfel la final fără să se fi produs vreodată în faţa unui public real, pe o scenă. Ar fi sunat undeva în zona Hollies, Dave Clark Five, Bee Gees, Beach Boys.

Înainte de a începe ceva în zona folk, individual,cântam uneori pe la ceaiuri. Erau peterceri destinate exclusiv tinerei generaţii, unde se bea destul, dar cu ruşine, se serveau gustări alese, se dansa şi se purtau conversaţii deştepte. Nu  pomeneai acolo, ceea ce se vedea curent prin discoteci, dansuri între persoane de acelaşi sex, considerate de prost gust (pe bună dreptate). Dacă erai să faci ceva în viaţă ca tânăr curtezan, acolo era cel mai nimerit loc să începi. Covârşitoarea majoritate a prietenelor noastre le-am cunoscut cu asemenea prilejuri. Şi, în calitate de componenţi ai unui grup “beat”, cum ne ştiau colegii şi prietenii, aveam un statut special, nobiliar cumva, de mare ajutor în demersurile amoroase. Totuşi, orice am fi făcut nu puteam depăşi în importanţă personajul central, care era totdeauna omul cu magul. Fără magnetofon nu se întâmpla nimic, de unde şi poziţia privilegiată a deţinătorului. Posesorii de magnetofoane, de fapt nişte DJ ai vremii, se străduiau din toate puterile să vină cu ultimile apariţii discografice, având un real rol … civilizator. Ascultam şi Celentano, Adamo, Elvis, Paul Anca, Neill Sedaca, aşii solo ai “blues”urilor,     (termen ce desemna orice dans lent), însă adevăratul sound al generaţiei ni l-am însuşit din desfăşurarea sonoră a rockului de trupă, iar iniţierea s-a  produs în cadrul acestor petreceri romantice, departe de lumea oficială şi nu prea în ochii părinţilor.

S-a întâmplat să asist o dată la depanarea unui asemenea mag, un Tesla. Am auzit vorbindu-se despre lampa UL4, despre cureaua de transmisie, volant, capul de înregistrare-redare. Rareori a lipsit apoi ca, aflat la vreun ceai în apropierea omului cu magul, să nu îl întreb, destul de tare pentru a fi auzit de rozele urechiuşe, dacă nu cumva bate volantul sau dacă lampa UL4 nu filează, la care se răspundea cu   “se poate, dar nu cred”, şi dam amandoi din cap cu înţelepciune.

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

 

Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

Cu greu şi cu păs îmi este retrăirea zilelor de-atunci. Ce era acea „bitnicie” zănatică, sinucigaşă ? Nu mă îndemna pe cale vreun experimentalism adolescentin gen „De veghe în lanul de secară”, din care  reţinusem doar scriitura nostimă, iar vagabondajul prezent în „On the road” avea să mă lase rece … peste cinci sau şase ani, când era să îmi pice cartea  în mână. Nici nu mă bătea gândul să aduc dreptatea pe pâmânt ca Don Quijotte, nici vreun misionarism nu mă chinuia, nici fuga de vreo nefericire amoroasă. Să fi fost totuşi o frântură din toate, cum se întâmplă adesea inconştient ? Practic, doream să iscodesc lumea adunând trăiri pe de o parte pentru muzica  năzuită, pe de alta pentru a ajumge la o concluzie logică, în urma ei urmând să iau o decizie de viaţă. Fiindcă aveam atunci obsesia silogismului ca soluţie emoţională salvatoare, pe lângă multe alte aiureli asemănătoare, raţionaliste, toate urgente şi, inexplicabil, tare zăbavnice la aşteptările mele.
Ne îndreptam spre Podul Constanţa cu trolebuzul, ninsoarea stătuse deocamdată. Mă petreceau doi prieteni, amandoi cu ochi speriaţi, din ce în ce mai tăcuţi cu cât ne apropiam de punctul terminus. Că una e să îţi imaginezi chestii şi alta să vezi omul pe muchia prăpastiei, cu pietrişul gata fugindu-i de sub tălpi. Repetau mereu să am grijă, apoi să nu uit să le scriu. Coborâm, ne îmbrăţişăm, haide-haide, gata. Cum m-am întors cu faţa spre lungul şoselei, cum a prins iar să fulguiască. Am mai privit o dată îndărăt, după care, nefiind sigur că mai erau acolo, am făcut cu mâna fără să mă uit şi am pornit.
Atunci am învaţat spre neuitare că pedestrul nu trebuie să meargă pe partea dreaptă a drumului. Ningea din nou, zăpada se adunase înaltă şi puteam înainta doar pe urmele roţilor de maşină. În stânga, depărtişor, liziera unei păduri tinere, de cealaltă parte câmp gol, alb, amorţit. Vremea se pleca spre seară, zarea se tot întuneca şi, când eram claxonat din spate de vreun camion, trebuia să sar în lături cu chitară şi geantă cu tot, n-aveam altă soluţie. Drept care ghetele se udară curând. Timp de frică nu era, când să mă dumiresc unde eram şi ce făceam, care-mi era scopul, fiindcă pasul următor se vădea în el însuşi o chestiune de rezolvat, trăiam un prezent continuu, de forţă majoră, presant. O dată cu apusul deplin al soarelui am prins să mă bucur de fiecare vehicul ce venea din direcţia opusă, cu faruri mari şi calde, cu clipirea blândă. La un moment dat mi s-a părut că aud un urlet de lup, singura clipă când am stat locului ciulind urechea. Dar nu s-a repetat, aşa că am păşit înainte.
Greu de spus câţi kilometri să fi parcurs aşa. Mă gândeam uneori acasă, ce vor fi facând ai mei, dacă amicii nu mă trădaseră spunându-le ce plan închipuisem. Dacă până la urmă aveam să dau de Leman turcoiaca prin Constanţa, primprejur de Piaţa Chilia, că alt indiciu despre adresa ei n-aveam. De toată jena, nu dispuneam măcar de o hartă, să mă orientez în privinţa  localităţilor şi distanţelor. Ci mergeam de-a dura între cer şi pămănt, zgribulit amarnic, să aflu dacă lumea e bună sau rea.
Bani aveam la mine cam cât să cumpăr cinci pâini. Buletinul de identitate îl pierdusem, în portofel ţineam ca act de legitimare un cartonaş de cursant la STACO, din fericire cu fotogrfie şi ştampilă. Mai erau acolo câteva poze  surprinzându-mi vanitatea, căci mă înfăţişau cu părul lung, dar nici chiar prea, abia depăşind lobul urechii. În geantă, un pieptene, un săpun, pasta de dinţi, un set de corzi noi, câte două rânduri de chiloţi şi ciorapi, un pix şi un carnet de notiţe. Măre-Doamne, cu asemenea bagaj intenţionam să ajung la ţărmul mării, apoi Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, ca repere mari, de atins în luni de zile. Că se putea termina totul curând, la doi paşi de casă, rebegit în şanţ ori călcat de basculante, nu-mi da prin minte. Ce pot spune, nici inimă uşoară n-aveam. Pe lângă disperarea cronică, o vătămare sufletească fără nume, durere surdă, iraţională, setoasă de linişte şi împăcare, sonoră în mine ca hârşâitul a două cuţite ce se ascut unul de altul neîntrerupt. Dar peste ele răsăreau de undeva crâmpeie melodice fantastice, furându-mă în spaţii respirabile. Si uite aşa trăiam eu şi nu muream.
Până la urmă, imposibil de spus când, m-a claxonat violent din spate o dubiţă. Am sărit imediat în dreapta pierzându-mi echilibrul şi căzând, încât chitara a sunat straniu. Şoferul m-a întrebat nervos că ce-i, care-i treaba, şi eu am fost capabil doar să arăt cu degetul în direcţia de mers. „Urcă şi te duc până în prima comună”, a spus el. O dată ajuns, ce era să fac acolo, în prima comună, cu nume neştiut, cu un felinar chior în răscrucea centrală ? Am bătut la poarta unui creştin. De răspuns n-a răspuns nimeni, însă tot am apăsat clanţa şi am intrat. Şi atunci eram deodată pe alt tărâm, încât am rămas locului năucit de luciri şi de căldură. Bătrânul spărgea lemne în curte, în camaşă, cu căciulă de blană pe cap, iar lângă buturugă aprinsese un foc mic şi iute, să lumineze. Umbra lui uriaşă se mişca rapid pe pereţii casei, pe când fluiera şi dădea cu sete, de nu mai ştiai care-s aşchii şi care scântei. Că cine-s şi ce vreau? Mi-am dat seama imediat că trebuie să scornesc ceva, fiindcă sinceritatea i-ar fi părut o gogoaşă jignitoare. Aşa că, uite, eram un student şi trebuia să ajung la Constanţa şi, aici era cheia discursului: „am intrat în pană de bani”. Expresia, necunoscută, l-a descumpănit  puţin, i-a intrigat isteţimea, stârnindu-i un interes binevoitor. Mi-a adus îndată o felie mare de pâine unsă cu grăsime de porc, apoi, pe când se scărpina în cap întrebând dacă am vreun act de identitate, intră pe poartă un ins durduliu, în cizme de cauciuc şi cu o scurteică de postav cafeniu pe el. „Ia să vezi, nepoate, dânsul e student de la Bucureşti şi merge la Constanţa. A intrat în pană de bani. Nu-l duci o bucată de drum?” A reieşit că nepotul, şofer pe un autobuz-rată, avea de transportat ceva la Slobozia. M-a lăsat acolo, la intrarea în gară, după ce în câteva rânduri mă descusese, de dragul discuţiei, cum ajunsesem fără parale, minunându-se cum intră omul uneori, fără nici o vină, în pană de bani.
Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Am scris la piese în domeniul muzicilor lejere de mi s-a acrit. Totuşi, majoritatea oamenilor mă cred străin de note şi manifestându-mă doar ca textier. Probabil faptul se datorează activitaţii de interpret cu totul sumare. Or, cum se cunoaşte, interpretul ia totul. De aş fi stat mai mult pe scenă, probabil că lumea m-ar fi considerat autorul a tot ce-mi ieşea pe gură, chiar de aş fi spus Legea lui Arhimede ori Juramantul hipocratic. Aşa merge. Pe urmă, dacă apărea Arhimede să mai zică ceva, audienţa s-ar fi mirat: “Cum aşa, ştii şi d.ta piesa asta a lui Horia Stoicanu”?!

Nerecunoaşterea valenţei componistice m-a afectat şi m-a enervat, m-a întristat şi m-a revoltat, şi n-a fost nimic de făcut până în ziua de azi. Dar nici de acum înainte nu întrevăd schimbări majore, pentru păcatele mele, cele multe, cele grele.

Necazurile au prins contur cu ani în urmă, pe când mergeam la casa de cultură V.I.Lenin, de pe Rahova, veche şi elegantă clădire administrativă demolată azi, să asist la spectacolele trupei Cometele. Era un grup studenţesc de covers, foarte la modă, la concurenţă cu formaţia Sincron. Cum însă aceasta, avându-l drept solist pe Cornel Fugaru, cânta nişte subţirele preluări folclorice, o consideram un simplu pamplezir de mocofani. La o aniversare a lui Ştefan Peşelu i-am întâlnit pe componenţii Cometelor, aterizaţi acolo întamplător, pe Zobi basistul,  pe armonistul Chiko, pe Shoni, chitara solo.  M-au câştigat imediat, mai ales primul. Aveam să-i cunosc apoi pe vocalistul Cornel Guriţă şi pe tobarul Dorel Vintilă, zis Baba, care mi-a şi cântat pe o imprimare, adus de Dan Tufaru, când am compus ceva pentru Teatrul de Comedie; la urmă de tot, singurul muzician veritabil dintre ei, Cornel Ionescu,  muzicuţa numarul unu  pe continent la ora actuală, vestit până în Japonia. La “Lenin” l-am văzut pe Nicu Ceauşescu, cel mai însemnat reprezentant  al comuniştilor de vază (şi singurul în afară de Adrian Păunescu) ce mi-a apărut vreodata dinaintea ochilor în carne şi oase, concret. M-am uitat la el strâmb, involuntar. Era prins în conversaţie cu nişte lichele slugarnice, predicându-le ceva neînţeles, neauzit, căci sunetul mergea duium şi mă aflam hăt, tocmai la vreo cinci metri depărtare. Desigur, pentru mine Nicu Ceuaşescu era un utecist obscur, iar zmeii se aflau pe scenă. Ignoram că sunt prieteni la cataramă, mai bine.

Despre Baba am auzit, cunoscătorii să mă corecteze, că ar fi fiu adoptiv al familiei Ceauşescu; că nu izbutea să termine facultatea în capitală şi de aceea a fost trimis la Timişoara, unde a intrat în grupul “Sfinţii”, rebotezat apoi “Phoenix”; şi că aşa se explică indulgenţa acordată de oficialitaţi acestei formaţii în privinţa vestimentaţiei şi aspectului hirsut, a difuzărilor radio, concertelor şi apariţiilor discografice. De fapt, te ia râsul când auzi despre aşa-zisa disidenţă a acelor baieţi, fiind notorii chefurile  cu mai marii zilei şi slăbiciunea nutrită pentru ei de Nicu Ceauşescu. Dar nu-i asta treaba mea, ci să mă întorc la “Lenin”. Am ajuns acolo cu mult înainte să se deschidă uşile pentru serata dansantă a Cometelor, într-o joi, ca să n-am probleme la intrare. Repeta o trupă de amatori. Şi atunci, pe loc, am avut parte de una din cele mai surprinzătoare întâmplări din mult surprinsa mea viaţă, anume să asist la interpretarea în prima audiţie publică (dar cam fără public, fiind prezent doar eu şi încă vreo duzină de rătăciţi) a unei preafrumoase şi extraordinare melodii, intitulată “Bătrânul pirat Barbarossa”, piesă mişcată, cu haz, o bijuterie, ce mai! L-am întrebat pe vocalist dacă ştie cine a compus-o. “Eu”, a răspuns el mândru. Dar bucata n-avea mai mult de două luni de când o scrisesem şi apoi o ziceam cu foc pe prispa de la Villa Zoe, împreună cu Cioculescu, parcă şi cu Mister X. Asemenea întâmplări n-au fost rare cu melodiile mele, multe fiind imprimate pe când le ziceam pe la ceaiuri, iar apoi benzile circulau în oraş. Băiatul a plecat întorcându-mi spatele fără nici o explicatzie. Cam aşa. Era atunci prima dată când luam notă că mi se fură un cântec. Şi n-am avut nici un mijloc să răspund, ca totdeauna apoi.

Cioculescu mă vizita mai rar, însă eram la fel de buni amici, comentam împreună orice noutate din lumea rock şi mai trăgeam câte un pahar în ascuns de biata mama, când trecea el pe la noi seara, uneori direct de la facultate. În ce mă priveşte, aveam acum o legatură stabilă şi eram mai echilibrat, cât de cât, mai domol cu alcoolul.

Într-o vreme a apelat la serviciile mele ca scriitor, căci mă dedam aventurilor penei din timpuri vechi, cum am povestit.  Folkistul trăgea clopotele unei anume L.B., muziciană şi ea, membră într-o formaţie feminină. Într-acestea, sosea cu două sticle de vin roşu, câte una de căciulă, se aşeza la biroul meu în faţa unor coli albe şi înşira pe hârtie ceea ce îi era dat să audă.  Iar subsemnatul controlam absolutul de pe divan, ca un împarat chinez, rezemat de o pernă mare, pufăind Carpaţi şi aflându-mă pradă unor mari transportări în eter, de unde pescuiam cuvinte magice pentru domnişoara cu pricina. De multe ori mă întreaba dacă ce imaginam nu era exagerat. “Nu, îl asiguram eu, scrie aşa că o înebunesti”. Eram de absolută bună credinţă. Şi, din câte mi s-a dat de înţeles ulterior, exagerarile mele, de vor fi existat, s-au dovedit extrem de eficace.

Văzându-ne mai rar, bineînţeles că şi volumul colaborării noastre s-a micşorat. Din acea perioadă îmi amintesc doar două contribuţii ale mele, amândouă de oarece succes. A apărut într-o zi  cu o partitură gata scrisă şi cu titlul ei. Ţinea morţiş să se cheme “Constantin şi Veronica”, el ştie cum îi căşunase. Am scris deci textul pentru bucată, atât cât să o pun pe roate, adică până unde  zice: “Veronica/ strângătoare ca  furnica/ gânditoare se aşează/ cu picioarele pe fază,/” uşor modificat ulterior de cineva care l-a continuat adăugându-i strofa lipsă. Poate sa fi fost Florian Pittiş, poate Adrian Păunescu, sau cine ştie cine. Apoi mi-a adus un text al lui Grasu, un fel de comandă, căci era zor-nevoie să prezinte o melodie după el într-o zi sau două. Mi-am stricat un rock tocmai început şi într-un ceas a ieşit ceea ce avea să fie cunoscut ca “Un om pe nişte scări”. Nu cunosc dacă el a menţionat  vreodată aceste amănunte. Poate a neglijat, fiind chestii mărunte, sau negăsind încă timp.

Ca să mă întorc acum în general  la cântecele proprii de care au beneficiat alţii, serie inaugurată de “Bătrânul pirat Barbarossa”, ani lungi am nutrit convingerea că mai bine las publicului satisfacţia comodităţii şi credinţelor lui. Căci în definitiv oamenii sunt interesaţi cu precădere de substanţa ofertei şi foarte puţin de identitatea creatorului. A le cere să  memoreze un nume pare câteodată exagerat. Cu autorii sustragerilor însă lucrurile se schimbă. Şi întrucât după 1989 s-au pretat  la ocultări suplimentare, mi-am cam ieşit din pepeni.

Totuşi nu pun daravera la inimă atât cât ar crede binevoitorii. Mai degarabă privesc înţelegător spre trecut, ajutat şi de împrejurarea că Dumnezeu  mi-a dat destul; încât, chiar dacă soarta m-ar supune la noi necazuri, înca este de unde. La ce aş spune, aşadar, “tot adevarul”? Singura reparaţie posibilă ramâne îngroparea pe veci a acelor  imposturi în identitatea lor goală-goluţă.

Iar sticlele de vin roşu mai înainte pomenite îmi evocă serile de iarnă când poposeam la cârciuma Stadion, uneori chiar cu Cioculescu, alteori cu Spirache, Marocanul,  John Marinescu. Cum intram pe Dr.Staicovici, pe trotoarul stâng, îl fluieram pe Constantin Cracea, zis Titicul, pictor în devenire,  mare amator de bere, dar treacă de la el orice-ar fi fost. Îl seca o iubire neîmpărtăşită, mai avea şi necazuri acasă, în familie, viaţă grea. Prinţesa lui se pregătea pentru conservator, studia pianul, iar Titi fredona fără istov “Fur Elise” , ba îngânat, ba şuierat. Purtam nesfârşite dispute pe tema conservatorism-modernism în artele plastice, amicul fiind tobă de documentaţie, iar eu zgândărindu-l mai mult dintr-o înclinaţie gratuită pentru speculaţie şi ca să-l contrariez. Toate dezbaterile noastre porneau cu o aserţiune oarecare, numai în zona picturii sau sculpturii să fi fost, după care replica celuilalt venea ca ghilotina, absolut indiferent de  subiect:   ”Nu sunt de acord!” Cu asta începea razboiul. ‘Herr Ober, nişte beri aici!” Şi ţin-te cu nonfigurativii, că cine-i Brâncuşi pe lângă Paciurea?  lupte grele. La Stadion au dobândit celebriatate , cu îngăduinţa dvs., lucrările lui Irving Stone inspirate din vieţile marilor plasticieni, “Agonie si Extaz”, “Bucuria vieţii”, multe  volume din cele apărute la editurile Minerva Meridiane. Era o lume pestriţă, în general mai puţin stilată ca la Brădet, populată cu personaje simple şi pitoreşti. Foarte cunoscut se făcuse un alcoolic învederat, fost aviator de elită, rezemat cât era seara de lungă de soba încinsă. De la o vreme, nehotărâta însă, la ceasul când i se abătea lui, se desprindea de acolo şi ataca vânând câte o drojdie, o şliboviţă. Avea un stil personal inconfundabil, patentat. Apărea în spatele tău cu faţa scofâlcită, mustaţa îngălbenită de tutun prost, slab de ziceai că se fragmentează şi ţinând în mână o monedă de un leu: “Fac pariu cu tine că pot să pun banul ăsta pe muchie, aici pe ciment, aşa băut cum sunt, pe când tu n-o să fii înstare niciodată” . Să încerci aşa ceva n-avea nici un rost, imposibilitatea fiind cât se poate de probabilă. Dar unii se încumentau la prinsoare fie din curiozitate, fie din capriciu. Se prefăceau că încearcă şi dau greş, apoi îl invitau să facă demonstraţia. Atunci, omul se lăsa într-un genunchi şi, cu moneda în mână, privindu-te cu un zâmbet zeflemitor, începea un descântec format din trei propoziţii scurte, rostite pe un ton cam ameninţător: “Nixam hau! Nexam hau! A katar samo!” Te uitai, banul stătea cuminte pe cant. Rareori se întâmpla să cadă, dar atunci galeria funcţiona în favoarea lui şi tot dădeai băutura. Nixam hau, nexam hau!

(VA URMA)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Trec peste multele ocazii cu care era să mă înec, peste cele câteva zeci de electrocutări, şi sar direct la prima situaţie când mi-am spus serios că îmi sunase ceasul. Se leagă de muzică aşa şi aşa, dat fiind că atunci eram un începător cu doar câţiva ani de chitară. De fapt abia mă iţisem la un instrument propriu, venit târziu, un chilipir de la un fost coleg din Liceul Lazăr. Ca învăţăcel, foarte mă interesau succesele internaţionale, cover-urile. La drept vorbind, muzica era doar latura spectaculoasă a stilului de viaţă la care aspiram. Bineînţeles, capul îmi era plin de fete şi de petreceri cu băutură, însă mă munceau serios şi problemele de conştiinţă, un soi de existenţialism personal, nebulos şi foarte mândru. Dilema ce mă muncea cu osebire la un moment dat era să aflu dacă lumea e bună sau rea, ceea ce nu puteam desluşi din cauza familiei şi a prietenilor, mediul meu curent. Aşa că în cele din urmă veni timpul să mă desfac din atari învelitori, din atari menajamente, şi să ies la drumul mare, să decid problema. Cum să procedez ?

La această întâmplare şi grea cumpănă a contribuit, trebuie să admit, şi cunoştinţa cu o turcoaică de seama mea, o constănţeancă frumoasă-coz, cunoscută în Bucureşti la o petrecere. O chema Leman şi aflasem că locuia în oraşul-port, undeva pe lângă Piaţa Chilia. Ieşiserăm împreună din camera unde se dansa, trecând în curtea casei, apoi ne-am aşezat frumos pe pragul porţii. Avea ochii migdalaţi şi picioare lungi, strălucitoare în lumina becului. Şi s-a apucat să plângă. Îşi plecase capul pe umărul meu, tristă, neajutorată, tot întrebându-mă de ce nu o lasă ai ei să defileze de 1 mai în costum sportiv, adică în tricou şi şort. De ce? Cum nu găseam răspunsul, o consolam cum mă pricepeam. N-a fost mai mult, însă gândul mi-a rămas la ea destulă vreme, măcar că între timp uitase probabil cu desăvârşire catifelata noapte de mai.

Aşadar urma să devin un beatnik real, cu muzica la el şi aşternut drumului. Chitară aveam acum, un hârb lipsit de toc, înveşmântat într-o husă albastră, cusută manual din pânză permeabilă. În general îmi botezam instrumentele, dar gioarsei ăsteia chiar nu-mi amintesc cum îi spunea. Era fabricată în oraşul din nord cu nume de regină, ca tot ce se afla atunci pe piaţă. De unde s-a şi născut mai încoace vorba: „mai ţii minte, pretine/ când cântam din reghine ?” Câteva scule din import se mai zăreau ici şi acolo, un Epiphon la M. Baniciu, un Hoeffner la Piki Inglesis, trecut apoi la D. Stănculescu, un Gibson la Mircea Valeriu Popa. Îndeobşte ne descurcam cu ce aveam, norocoşii comandându-şi unicate direct la fabrică. Cu corzile, altă pacoste. Se găseau numai „Hora”, ieftine şi rele, a treia (G) rupându-se după două săptămâni de folosinţă, prima cam după trei. Se puteau lua şi la bucată, ne făceam provizii. De la timişoreni am învăţat un truc secret, de fapt o cârpeală nevoiaşă. Setul se scotea, se curăţa bine cu vată, apoi se introducea într-o oală cu apă clocotită. După o ebuliţie lungă cât faci o cafea, se scoteau, se ştergeau cu spirt şi se întindeau iar pe instrument. Sunetul recăpăta ceva din strălucirea iniţială, dar dura puţin şi sârmele se rupeau mai lesne.

Pe scenă, preluarea se făcea prin microfoane, nu se pomeneau electro-acustice cu cablu, cu procesoare. Se auzea rău, noroc însă că, în folk, toată lumea cam la fel. Cât despre amplificare, formaţiile importante dispuneau de echipamente proprii, fie manufacturate, fie importate mai ales din URSS şi Polonia. Noi apărând în deschidere, ne bucuram de dotarea grupului respectiv. În ce mă priveşte, cel mai des colindam prin turnee cu Roşu şi Negru, iar Liviu Tudan, dimpreună cu Dorian Ciubuc de la mixer, purtau de grijă să se audă ca lumea, în măsura posibilităţilor. Bibi Ionescu, basistul Sfinx, era un electronist de clasă, autor al primului şi poate singurului sintetizator lucrat la noi, ca şi al unei game întregi de „staţii”. Cel mai celebru deţinător era însă Roland, el închiria şi „puterile”, şi boxele, şi microfoanele. Dar condiţiile asiguratorii erau jalnice, mai nu se petrecea  spectacol pe ploaie în care să nu se curenteze careva. Te apropiai prea mult de stativ, simţeai pe buze electricitatea. Din fericire, n-a avut loc niciun accident fatal, dar numai din mila Celui de Sus.

Spectacolele mi se păreau toate la fel. Începeau cu dureri de cap şi mai ales de stomac, gâtuire, confuzie mentală. Eram disperat că voi uita cuvintele. Prea puţin luam în considerare acasă să cânt de mai multe ori ceea ce-mi propuneam în repertoriu, dispreţuiam cumva repetiţiile ca bune pentru interpreţi, ceea ce în mintea mea rezona cu un fel de papagali. Decât să pun placa, ziceam, mai bine scriu un cântecel nou. Rău cuget, de bună-seamă. Vorbele le rosteam totuşi fără greşeli, dar crispat, încordat, tensionat de următoarea frază. Căci nu trebuie să gândească omul ce va spune, ci doar să retrăiască în prezentul continuu mesajul săpat pe circumvoluţiuni, şi doar aşa va convinge. Mă exaspera pe de altă parte neputinţa de a acorda perfect instrumentul. Cu jafurile acelea de chitări, nici o mirare. Nedispunând de tuner, luam de la colegi un sunet standard de flaut sau de clapă, însă acordajul mergea bine doar până la pragul patru. Mă deprima. Ieşeam pe scenă fie demoralizat, fie scos din sărite. Acolo, sute de mii de ochi scăpărau în întuneric. Poate că cel mai bine aş descrie senzaţia povestind o întâmplare din armată. Fuseserăm în poligon, la trageri. Până să isprăvim tirul, până să adunăm cartuşele împrăştiate în iarbă, s-a întunecat. Iar până să facem apelul de plecare şi să ne încolonăm, noaptea căzuse de-a binelea. Mai şi ploua mărunt, iar vântul bătea cu arţag. De la o vreme, nu mai distingeam peisajul, ci doar umerii soldatului din faţă. Nu peste mult am ajuns la o punte îngustă, peste care să trecem Someşul învolburat. Imposibil să mai distingi ceva, orice. Puteai înainta cu ochii închişi, era acelaşi lucru.Cel din fruntea coloanei avea o lanternă, dar restul şirului păşeam printr-un neant negru-tăciune, cu umărul stâng către mal, ţinându-ne de mână. Nici măcar nu aveam habar cât de lată e puntea, contam doar pe dimensiunea bocancului. Paşi înceţi, târşâiţi a pipăire, în tăcere deplină. Doar sub noi râul mugea înspumat, în hău. Deasupra, nici o stea, aceeaşi beznă umedă şi rafalele.

Aşa a fost pentru mine pe scenă, cu diferenţa că aici nu aveam camarazi pe care să mă bizui. Mă descurcam onorabil, fără a străluci. Dacă mă aflam în formă şi evoluţia era apreciată furtunos, simţeam pe faţă, ca orbii, adierea pornită dintre palmele celor ce aplaudau. Însă în principal abia aşteptam să scap, să pun instrumentul în husă, să aprind o ţigară, să iau o duşcă de ceva. Băutura era îndătinată, cum a şi rămas. Dar cine să ştie exact licoarea anume, vremea ei, sau , şi mai ales, doza potrivită ? Aveau loc excese, fără intenţie. Şi aşa, odată ajuns în culise, mă destindeam, glasul îmi revenea ca prin minune la timbrul normal, închinam paharul, beam tutunul şi împărăţeam. În spatele scenei avea loc toată distracţia, bancurile, poveştile, farsele. Păi s-a întâmplat, de-o pildă, să mergem în turneu cu Iris, Iliuţă Stoian si eu în deschidere. Ne terminăm noi treaba, ieşim în spatele cortinei şi ne apucăm de joacă. Adică era o piesă în vogă atunci, Feelings. Pe melodia aceea am prins să brodăm nişte cuvinte româneşti, de dragul hazului. Cinstitul Pralea, pe numele său Ion Dumitrescu, tobarul de la Iris, brunet net, ne privea atent. El, după unele păreri, îşi luase bacalaureatul, dar lumea sta în cumpănă ce să creadă. Ilie Stoian şi cu mine aşa am nimerit-o până la urmă, că versurile grăiau cam astfel: „Nelu, Nelu Dumitrescu/ nepotul lui Eminescu”, etc. Şi cântam cu mare tragere de inimă. Ei, şi până la urmă se ridică Pralea, mă ia de-o parte şi-mi spune cu destulă amărăciune: „Horia, dar să ştii că eu nu sunt nepotul lui Eminescu!” Ce sa fac? Am luat notă. Am dat aici un exemplu mărunt, dar şotiile se numărau cu sutele, cum ştie oricine s-a vâjâit prin turnee.

Să mă întorc acum la bolunzeala ce-mi căşunase câţva ani mai înainte cu privire la universul moral. Bună e făptura omenească, rea e ea ? Lucrurile mari nu vin gratis, cu atât mai puţin o desluşire netedă cu privire la  asemenea chestiuni. Iar pentru atare miză, eram dispus să risc.

Deacii, cum spune cronicarul, haide să plec în lume. Prietenii se cam speriaseră de planul meu, nu fără oarece admiraţie secretă. Care mă îmboldea şi mai abitir la drum. Eram liber atunci, tocmai părăsisem vestita STACO, Şcoala tehnică de arhitectură şi construcţii, unde căutasem refugiu ca să evit încorporarea. Asta fiindcă avusesesm dificultăţi cu matematica la terminarea liceului şi tot timpul mi-l dedicasem recuperării, să pot lua bacalaureatul. Stagiul militar aveam să mi-l îndeplinesc după terminarea învăţăturii, nici prin cap nu-mi trecea să mă fofilez. Cu toate mizeriile din cazărmi, nu regret deloc experienţa şi îi deplâng acum pe cei care, la asemenea vârstă, n-au făcut un marş de noapte, n-au simţit cotul camaradului şi n-au tras în viaţa lor cu o armă. Aşa că pentru literatură, domeniul meu prefereat, nu mai rămasese vreme şi nu m-am încumetat cu înscrierea la examen. După trecerea valului de conscrieri, mi-am luat tălpăşiţa de la STACO, apucându-mă iar de citanie. Odată cu venirea iernii lui ’68 către ’69, nebunia vagabondajului prinsese să mă scurme insuportabil şi până la urmă i-am cedat.

Trecuse Anul Nou, cred că era în jur de 7 ianuarie. Zăpadă căzuse multă, haine potrivite n-aveam. Am luat pe mine două pulovere şi un pardesiu mai gros, crem, ghete în picioare, nişte pantaloni subţirei, dar cu indispensabili pe dedesubt, iar pe cap un vechi chipiu al vânătorilor de munte, găsit în pod printre vechituri. Şapca aceea avea o cataramă metalică în frunte şi acoperitori pentru urechi, de coborât la nevoie, ceea ce mă şi apăra de frig, dar îmi ascundea şi părul lung. Că nu era cazul să fac paradă de asemenea simbol al independenţei când era să întâlnesc poliţai, iscoade şi mulţi oameni simpli, neştiutori de ale bitniciei, în general conservatori.

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Chestia cu Madama (că trebuie până la urmă să vorbesc şi despre ea, cum am promis) a început aşa. Umblam prin tot locul ahtiat să pun pe picioare un studiou personal, căutam mai ales informaţii, dar doream şi să văd cu ochii realizările celor ce încropiseră deja câte ceva. Unul dintre ei era chitaristul Fredi Onofrei (Harvest), timişorean stabilit în Bucureşti, în apropierea Pieţii Naţiunilor. Ambiţia pomenită îmi căşunase împingând la extrem dezideratul personalitaţii muzicale totale, menţionat într-un articol cu titlul „Folkul şi generaţia sa generică”. El consta în a face totul de unul singur, compoziţie, interpretare instrumentală, vocală, text, năzuind spre un fel de autarhie artistică. Puţini ajunseseră acolo: Nicu Vladimir, Ciabi Zaharia, Mircea Valeriu Popa printre ei, iar cel care chiar înfăptuise ceea ce doream eu era Vali Sterian, cu studiou în toată regula pe Str.Inişor, lângă Facultatea de Teatru şi Cinematografie. La toate cele menţionate, el adăuga abilitatea ingineriei de sunet şi a orchestraţiei, adică un efort enorm. Vali îl avea colaborator pe Onofrei într-o emisiune TV şi mi l-a prezentat. Ajuns deci acasa la Fredi  să examinez o placă de sunet nouă din ordinatorul lui, mi-a pus câteva bucăţi trase pe un recorder Four Tracks, acceptabile ca sound. Nici una nu era definitivată, iar de vorbe, nici zare. Pe moment nu am avut altă informaţie decât aceea că Fredi lucra partea instrumentală împreună cu valorosul Niki Oagăn, al cărui nume era în sine o recomandare. Peste o săptămână, zece zile, avea să iasă la iveală că în spatele daraverii se afla Cioculescu, pornit să apară pe piaţă cu un album personal, plan secret, cu echipă secretă, stilul lui.

Proiectul m-a atras îndeosebi prin două fragmente, cel ce avea să devină balada „Fântâni”şi viitoarea „Madamă de pică”. Dar va mai trece până să intru în sucul lor, să le imaginez versurile şi să le dezvolt melodic până la întinderea cunoscută acum. Mai lesne ceva la prima, unde a fost suficientă scrierea partiturii refrenului, mai trudnic la Madama, care, în afară de partea a doua, a necesitat şi un bridge. Primele segmente ale melodiilor (strofa) i-au aparţinut colegului Cioculescu în totalitate. Despre restul materialului voi vorbi mai încolo, fiindcă acum tocmai mi-a venit în minte altceva, asta-i situaţia.Totuşi, să mai amintesc doar atât, că după ceva vreme fiind invitat să susţin un spectacol la Cluj şi apucându-mă să repet bucata, am observat că fără interludiul instrumental nu rezista ca durată. Drept care, în disperare de cauză, am mai scris o strofă, ea neaflându-se pe disc.

Fredi se ştia cu vechiul meu amic Ştefan Peşelu, puneau la cale o trupă rock, iar acel  prieten este un tip despre care am de gând să înşir aici câteva rânduri.

Părinţii noştri fiind foarte apropiaţi, m-am pomenit jucându-mă cu el de-a buşilea pe covorul din sufragerie poate înainte să fi învăţat cum mă cheamă. Am crescut împreună, am învăţat să înotăm şi să patinăm împreună, am fost colegi în şcoala primară, apoi la liceu. Mi-am făcut păcat mare cu el, căci, fără să ştiu ce va aduce viaţa, i-am pus chitara în braţe la nu mai mult de un an de când mă apucasem eu însumi. Mergeam la cumpărături şi mă opream în dreptul curţii lui, unde îl zăream printre ostreţele gardului repetând sub cireş. „Ce cânţi ?” îl întrebam. Iar el: „Fii atent !”, şi prindea să zică ceva din gură strâmbându-şi maxilarele ca să producă un sunet „electric”, în timp ce mâinile atingeau foarte arare instrumentul sau deloc. El crede astăzi că este unul dintre cei mai buni chitarişti ai lumii, că m-a depaşit ca tehnică de mult, mă rog. A pus la cale cam o sută de formaţii, fără noroc. Mereu în repetiţii, mereu pe ultima sută înaintea apariţiei pe scenă, dar rareori evoluând efectiv, mereu înebunit de cutare difuzor, cutare staţie, cutare effect-device, a reuşit să apară la TV o dată după schimbarea din 1989, cu o piesă inspirată de evenimente. A fost difuzat la radio cu trei-patru titluri şi a dat tot atâtea interviuri prin ziare. În rest, după el, numai şi numai ghinioane, invidii asupritoare, boicoturi, mârşave conspiraţii, persecutare politică, destin vitreg. Pe vremea comuniştilor prinsese un contract bun cu o formaţie de cârciumă în RDG. În subsidiar, vindea acolo pahare şi alte socoteli de pe la noi, se întorcea cu maşini de tricotat, treaba mergea. Dar geniul lui artistic nu era hărăzit unei blânde soarte, căci estul îi refuza adevărata glorie. A decis deci să escaladeze cortina de fier şi a trecut în Cehoslovacia, iar de acolo, cu trenul, era să intre în Austria. Avea un plan serios, bine ticluit pentru a înşela autorităţile, pregătise o poveste deşteaptă nevoie mare. La graniţă, poliţia: „Biletul, actele, viza !”. „Păi, zice Ştefan, viză nu am, că nici nu-mi trebuie, nu stau mult. Eu lucrez în RDG, ia uitaţi-vă ce scrie aici. Sunt muzician, chitarist solo, şi am treabă la Viena doar să-mi cumpăr nişte corzi, că mi s-a terminat şi ultimul set”.

„Daaaa ?” s-au minunat reprezentanţii lagărului socialist şi hop cu el în închisoarea Maria Tereza. Acolo a stat o vreme la zdup împreună cu nişte ruşi şi polonezi la fel de isteţi, poate însă cu umor şi, ascultând cum vuiau deasupra patrululele aviatice sovietice, ziceau că vin americanii să-i elibereze. L-au adus in ţară cu cătuşe la mâini, săracul.

De o naivitate  enormă, de o bună credinţă fără margini, a fost uşor înşelat de orice neisprăviţi şi a trecut realmente printre gloanţe în 1989, precum susţine şi precum eu unul îl cred. S-a înscris apoi la ţărănişti şi era nelipsit din Piaţa Universităţii. Întâlnindu-ne în mulţime, sub balcon, mă asigura că în curând  va participa şi el  la efortul comun, cântând  cu o trupă nouă…  aluzie la o ispravă a mea din acele zile, anume:

Mergeam în Piaţă laolaltă cu toţi căscaţii, dus de nas, gata la luptă, strigând „Jos Iliescu” de se zguduiau Universitatea şi Teatrul Naţional. La un moment dat, împreună cu Horică Măcărescu, Teodora Necşa şi Tavi Ştefănescu, rocker timişorean, excepţional interpret al melodiilor lui Cat Stevens şi bun folksinger, am scris pentru micul nostru cor, imprimat pe bandă de magnetofon, o piesă-marş în care îndemnam opoziţia să se unească naibii o dată, căci liberalul Radu Câmpeanu trăgea hăisa. Refrenul grăia precum urmează: „Democraţi, fiţi cu toţii fraţi/ comunismul îngropând/ la o milă sub pământ/ Libertate pentru România/ asta dorim de zeci de ani/ pentru ea murim pe stradă /şi suntem numiţi golani”. S-a difuzat de la balconul Universităţii fără ca noi să apărem, şefii din anticameră susţinând că şi aşa era prea îmbulzeală în acel mic spaţiu. Banda a rulat pe un mag împrumutat de la radioul ce funcţiona atunci cu un etaj mai sus, iar ziarul România Liberă a reprodus a doua zi versurile, cu titlu anonim. Cred că cele mai frumoase zile ale mele le-am petrecut acolo, în Piaţa Universităţii. Am rămas cu ideea asta chiar şi după ce m-am lămurit ca fusese un aranjament politic şi o manipulare ordinară. Oamenii de pe caldarâmul pieţii au fost însă buni români şi buni creştini, cu simţul onoarei, copii viteji, cugete drepte – pentru care unii au plătit cu viaţa. Mă mândresc a fi lansat, în multele marşuri făcute plecând de acolo, un slogan ce nu-mi aparţine mie, ci tatălui meu, care mi l-a sugerat pe când îi făceam o vizită în Militari, slogan actual atunci, acum şi, ajutând Atotputernicul, poate nu pentru multă vreme, anume: „Bucureşti, Chişinău/ să ne-ajute Dumnezeu !”. Şi, cum spuneam, după vreo lună s-a înfiinţat în fine „Convenţia democratică”. Mare scofală, lac încăpător pentru crabii oportunişti. Ei bine, Ştefan ţinea să interpreteze şi el la faţa locului compoziţia personală „Tânăr erou”, pe viu. Dar n-a mai apucat. L-au arestat şi l-au chinuit într-o unitate militară de unde, ieşind, bună parte dintre tovarăşii de recluziune aveau să devină revoluţionari cu carnet şi privilegii. El nu.

A trecut la un partid mărunt, sperând să devină şeful propagandei audio. A izbutit doar obţinerea unei săli de repetiţie. La Sarmisegetuza, dupa spusele sale, a avut o viziune  parapsihologică, văzându-şi avatarul sub forma marelui preot dac ucis de un pedestraş roman. „Mi-a apărut felul cum am murit, cum soldatul mi-a tăiat capul şi craniul se prăvălea pe scări la vale”. Spunând acestea, în chip misterios, părea foarte încântat. Apoi, la vreo jumatate de an, povestea că se afla într-un restaurant strângând sculele după cântarea tocmai isprăvită, când s-a ivit un chelner, nu se ştie de unde. A venit direct la el şi i s-a adresat cu oarecare răguşeală în glas. Din cauza oboselii avansate, replicile s-au derulat rapid, abrupt. Ospătarul zice: „Eu parcă te cunosc pe d-ta de undeva”. „Da, răspunde Ştefan, şi eu pe d-ta”. „Cine eşti?” ” Sunt marele preot dac, ucis de un soldat roman pe scările cetăţii, şi capul mi s-a rostogolit însângerat pe trepte. Dar tu cine eşti ?” „Eu sunt fiul lui Decebal !”.

Discuţia s-a purtat în sufragerie la mine, unde ne jucaserăm în copilărie, dupa cină, prezente fiind soţiile noastre. Eu, curios, l-am iscodit: „Şi ce urmare a avut, v-aţi mai întâlnit?”  „Nu, a răspuns prietenul meu gânditor, am considerat faptul prea periculos”.

Trecuse multă apă pe Dâmboviţa de când ne acompaniam reciproc în Parcul Cotroceni, de când mergeam la şcoală pe jos, pe Scăricică, Dr.Staicovici, Lister, pe lângă Operă şi cofetăria Tosca, trecând de Facultatea de Drept, de intersecţiile Haşdeu şi Kogălniceanu, cale lungă doar pentru a cânta pe voci din hiturile vremii. Într-un an am susţinut  singuri toată partida tenorilor din corul liceului, o amintire ce i-a făcut plăcere totdeauna. Azi cântă Beatles la Paris, printre trecători, şi sper să îl revăd sănătos, poate la Polivalentă, poate la Sala Palatului, că Dumnezeu e mare şi nu se ştie niciodată.

Acum, până nu mi se amărăşte iar sufletul la amintirea defecţiunii mele morale, căci s-a cam apropiat ora spovedaniei, vreau să îl evoc pe veselul Ionică Ghircoiaşu, alias Neamţu, altă pramatie ce-şi făcea veacul printre noi, ba în parc, ba pe la ceaiuri.

Hâtru fără pereche, avea un carnet cu bancuri stenografiate după o metodă proprie şi cu el putea ţine o audienţă în priză ceasuri întregi. Sute de anecdote, snoave şi şuguieli erau acolo, fără exagerare. La început s-a dat pe lângă banca noastră cu oarece sfială: lasa-l-vom au ba să zică şi el ceva muzici, acompaniat? L-am secondat la chitară în scurt timp, descoperind un glas deosebit, faţă de care însă nutrea lăuntric iubirea totală, de unde şi lipsa intermitentă a controlului, cum se întâmplă. Oricum, vocea i se întindea pe trei octave, ceva de speriat. Scotea nişte acute nimicitoare, întru nimic inferioare celor auzite pe benzi la trupele stăine. Atunci era moda zonei înalte, impusă în  bună parte de John Lenon. Maniera a fost ilustrată aici exemplar de Dorin Liviu Zaharia, dar prea cu dinadinsul, încât acum mă amuz uneori ascultând acele triluri piţigăiate-telefonate, unele având titluri în sanscrită, dupa dodiile lui Ciabi. Nu atât vocea în sine era hazlie, cât strădania deliberată de a o duce cât mai sus, spre ultrasunete. Mă canoneam şi eu, cu şodouri, cu pastile, iar imprimările ce au rămas în radio ca urmare a acestei opintiri îmi provoacă o jenă teribilă, mult aş da să le şteargă cineva.

De la Ionică Ghircoiaşu, aşadar, am învăţat ceva texte originale, el fiind singurul care cunoştea temeinic hiturile mondiale. Zicea ca nimeni altul „The House of the Risnig Sun”, rămasă piesa lui de rezistenţă de-a lungul anilor. A învăţat curând şi versiunea românească, în interpretarea căreia, eu fiind autorul, mă legănam cu gândul că gaşca avea să mă aplaude mai mult. Eroare. Tot Ionică a fost preferat şi  meciul s-a închis astfel definitiv în favoarea lui. La învăţătură însă, mai greu, de fapt cam ca şi mine. Urmă chimia industrială, fără rezultate vizibile, drept care s-a mutat la Iaşi, să isprăvească odată. Când colo, în loc să se ţină de carte, a aterizat direct în formaţia Meteor, aflată la mare concurenţă cu Roşu si Negru (coloraţii, cum erau porecliţi atunci). Şi tot Iaşul vorbea numai de ei. M-a poftit de un 1 Mai şi am rămas o săptămână în târg, trăind o experienţă studenţească unică, de neuitat. Trupa era condusă de basistul conservatorist Hans Grau, doldora de ştiinţa armoniei, plin de tact şi de răbdare cu neştiutorii. Mi-a ţinut un curs întreg despre conducerea vocilor şi partiturile „matematice”, scrise nu pentru a fi executate, ci spre a evidenţia principii muzicale. Formaţia Meteor s-a ilustrat în timp prin lungi deplasări de succes cu starurile naţionale ale vremii, dar aceşti bărbaţi caşti, Hans şi Ionică, aveau să îndure în turnee numeroase şi aprige atacuri din partea unor admiratoare neînfrânate. Fie ca voalul alb al discreţiei şi o tăcere pudică să acopere înfrângerile lor, prea des repetate.

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

De la o vreme, mă cam bătea pe mine gândul că sunt talentat şi merit să mă asculte oamenii, în special dacă printre privitori s-ar fi numărat  câteva fete draguţe, curioase. Mă rog. Aveam un câine, Bit (Beat), poreclit aşa de la curentul “beatniks”, ce a precedat mişcarea Hippie, fiindcă l-am adoptat pe când era muritor de foame, tremurând în ploaie, mare cât să-l duc într-o şapcă. Haidem dar împreună în parc, la gât având chitara. S-a întâmplat într-un început de iulie, cred că în vacanţa dintre a noua şi a zecea, pe când îmi lăsam prima dată parul lung.

Mare tevatură cu aceste plete: controverse, incriminări şi nedomolite bravade. Le-am purtat ca pe o declaratâţie loială de război, fără fereală, cum aveam să aflu că o făceau şi Vali Sterian sau Nicu Vladimir. Era o marcă, un panaş de cavaler  şi un răspuns direct la orice încercare de subordonare. Şi întrucât făceam parte din falanga luptătoare, cel mai dureros era sa auzim strigându-ni-se pe stradă: “Ce eşti tu, bă, băiat, sau fată?” Faţă de puterea constituită, faţă de utecişti şi servitorime, atitudinea noastră se interpreta ca o sfidare, şi chiar asta era. Apărând însă ca  semn distinctv atât de elocvent, a trecut repede şi în panoplia turnătorilor, infiltraţilor, o deghizare fiind  uşoară şi lesne înşelătoare. Ca şi vestimentaţia de altminteri.

Evitam uneori scandalurile prin procedee ce-mi par acum comice. De pildă, la examene sau dacă nu era chip să driblăm mersul la vreo demonstraţie publică, fiindcă aveau loc puzderii, ne muiam părul într-un lighean cu apă îndulcită, astfel că firele deveneau lipicioase, ca date cu fixativ, iar pleata strânsă în coadă intra sub gulerul cămăşii. Mergeam atunci ţepeni, cu gâturile ca de lup, de se minunau profesorii. Politrucii dădeau din umeri, ştiau de truc, dar îl înghiţeau ca pe un compromis rezonabil, de vreme ce aparenţele erau salvate şi nu primeau observaţii de mai sus.

Din literatura “beatniks” nu parcursesem nimic, dar ideile pluteau  în diverse reviste şi le adoptasem deja ca filozofie de viaţă. Se valoriza, ca mereu în domeniu, un nonconformism suveran, nu foarte agresiv cu normele convenite, dar dorind o autonomie scutită de deranj, manifestată în special prin vagabondaj, băuturi şi taclale critice. Când am analizat împreună cu Nicu Vladimir, mult mai târziu, cartea lor de căpătâi, “On The Road”, de Jack Kerouak, ne-am dat seama că personajul de temelie era de fapt… o matuşică indulgentă, gata să ajute cu parale nişte tineri  dezorientaţi. Deocamdată însă beatnicii aveau un statut valabil, ascultau rock şi erau cât pe-aci să îndrepte lumea.

Au venit apoi hipioţii cu “întoarcerea la natură”, cu drogurile şi elogierea experimentalismului sexual deplorabil al lui Serge Gainsbourg, cu amorul liber, pacifismul, drepturile civile, demonstraţiile antiguvernamentale (la ei acasă, desigur), cu poznaşa încercare de structurare filozofică a lui Herbert Marcuse, ghiveci de marxism şi freudism, în fine, cu eflorescenţa glorioasă a marelui  rock de trupă, acea unică explozie de artă audio din anii 60-70.

Nu aveam idee  ce vor ei exact. Pentru noi, importantă era muzica, apoi moda, prin adoptarea căreia părea că dobândim personalitate. (Paradox hazliu la culme!)

Rudimente ale vestimentaţiei şi credinţelor hippie au ajuns în România adoptate selectiv şi de putere, şi de contestatarii ei. Bineînţeles, opoziţia era difuză şi nu se manifesta ca anticomunism, ci ca antioficialism. PCR a aprobat în cele din urmă dimensiunea muzicală a mişcării, dându-şi seama de uriaşele ei potenţe propagandistice, şi aşa a apărut printre altele Cenaclul Flacăra; apoi a îmbrăţişat cu drag latura pacifistă, care asigura liniştea internă şi viza în plan mai larg retragerea trupelor străine  din Vietnam. Dar în Cotroceni de pildă, aceeaşi doleanţă pacifistă avea sensul de instaurare a păcii printr-o mai rapidă victorie americană! Studenţii vietnamezi erau ridiculizaţi la sânge, încât ajunseseră să se prezinte drept japonezi sau sud-coreeni.

Pantaloni evazaţi da, adidaşi albi, da. Însă aici n-am purtat niciodată cămăşi înflorate, iar noţiunea de “flower power” era ceva hazliu, bun pentru demoazele. Drogurile, porcăriile sexuale, drepturile civile (ale oamenilor de culoare) erau total ignorate şi de noi, dar cred că şi de Partid.

Un noroc nesperat a înlocuit documentaţia clasică, interzisă. Poposeam când şi când la cofetăria “Lămâiţa”, aflată la doi paşi atât de Parcul Cotroceni, cât şi de Dr.Lister. Acolo puteam veni cu prietenele, care se învrednicea, şi ne holbam la diverse cliente întâmplătoare, stând cu orele în faţa unui suc sau capucino. Se serveau prajituri şi îngheţate excelente, convenabil, încât venea popor din tot oraşul să se aprovizioneze. Şi într-o dimineaţă însorită de mai am avut bafta mare să o cunoaştem pe văduva poetului Ion Barbu (Dan Barbilian), cu locuinţa în imediata vecinăntate, pe trotuarul opus. Venise să cumpere ceva, ne-a auzit vorbind prăpăstii, căci comentam mişcarea hippie la nivelul unei zvonistici puerile, sau ca şi cum întrebasem spiritele, încât, cum tocmai se întorsese din America, ne-a povestit ce era de povestit punându-ne în temă precis, fără idealizări, nici hipercritici. Lecturile noastre ulterioare nu au infirmat nici una din informaţiile dânsei.

Iar eu, cum spuneam, cu căţelul Bit alergând vesel în faţă, cu gâtul uscat şi sugrumat de impresia că toată lumea se chioreşte la mine, coboram în parcul din faţa casei fluierând ceva nedefinit şi zdrăngănind afectat corzile chitarei. Şi la bănci dac-am ajuns, m-am aşezat pe una iscodind cu coada ochiului dacă nu se află cumva vreo frumoasă domniţă prin preajmă. Dar şi atunci  norocul meu se afla  în străinătate, dus dincolo de cortina de fier, încât  m-am văzut curând înconjurat de cea mai primejdioasă adunătură de vegabonzi ce se putea închipui.

I-am recunoscut printre ei pe temutzii Tolfe, pe Titi Glonţ şi vreo doi  crau-crau cu uitătura rău prevestitoare. Mă aşteptam să-mi ceară o ţigară, că aşa începeau în general ostilităţile. Nu mi-au cerut nimic. Ba chiar, cum continuam cu acordurile în speranţa ca voi face o figură de om stăpân pe puterile lui şi mă vor lăsa în pace, am observat cu uimire că schiţează câteva mişcări de dans. În zilele următoare ne-am tot obişnuit unii cu alţii şi până la urmă  m-au adoptat, dacă pot spune astfel, băgând de seamă că sunt un om discret, niciodată dispus să îi pârăsc sectoristului din zonă pentru jocul de babaroase, ori alte puternice secrete.

Băieţii locuiau cei mai mulţi în 13 Septembrie. Nu puţini aveau ani de şcoală de corecţie la activ, copilării triste, familii destrămate. Greu de spus de ce veneau tocmai pe Ţăcălie să învârtă “oasele”, îndeosebi  la barbut. De la ei am învăţat cioacele consacrate: şanul, brăila, para-ndărăt la pace, etc. (Să mi se scuze eventualele erori de terminologie, e mult de atunci şi între timp m-am luat cu altele). Jocul  însă nu m-a prins. În general stăteam eu între ai mei, cântând şi fumând neîntrerupt cu Silviu Olaru, cu Mister X, M.Cioculescu, Ştefan Peşelu, Ionică Ghircoiaşu, Ion Miri ş.a., iar ei între ei, adunaţi roată, ciuciţi, fumând la fel de aprig şi îndemnând zarurile cu nenumărate descântări, formule magice şi înjurături de mamă.

Ciudată experienţă. Îmi făcea o reală plăcere să le ascult cântecele, minunăţii ca “La şalul cel negru” sau “Dă, mamă, cu biciu-n mine”, sau unele triste melodii de puşcărie. Iar ei la rândul lor au deprins piesele noastre şi, aşa cu şcoala lăsată cum erau,  cunoşteau  marile succese rock ale vremii la fel de bine ca orice student stilat. Doar la cuvinte era jale, căci n-aveau profesori mai răsăriţi. Mă rog, nici trupele ce evoluau atunci la seratele dansante nu erau mai breze, doar ca foloseau alte dialecte, de nimeni studiate, ale sărmanei limbi engleze.

Unii dintre ei, adică cei mai  răsăriţi şi cu ştaif, ne urmau seara la dans. Cum sărisem gardul la ştrandul Isvor, aşa îl săream acum pe cel de la 303, unde sumedenie de studente ispititoare, în fustiţe mini, ne aşteaptau narăbdătoare (precum credeam la dus). Mergeam acolo cu Gigi Chinezul, cu Bebe Baboi, cu Cârlig, cel mai remarcabil tip dintre ei, mort in curtea Spitatului Panduri pe când strângea rufe de pe o sârmă accidental  încărcată electric.

Îl chema Gheorghe Ştefănescu, copil al nimănui, crescut de portarul spitalului. Susţinea că parinţii îl vizitează câteodată, ceea ce era  doar o fantezie dureroasă. Grija lecţiilor n-o mai avea demult. Îşi purta părul lunguţ, pieptănat grijuliu. Cu bărbia dublă şi un nelipsit zâmbet şmecheresc pe faţă, altminteri solid construit, cu cornetul de seminţe într-o mână şi mărăşeasca în cealaltă, era o prezenţă extrem de simpatică, un goalkeeper fenomenal la fotbal şi o nesecată desagă de glume. A fost primul şi cred că singurul meu colaborator la scrierea unui text.

În afară de Rolling Stones şi, mult mai puţin, Beatles, repertoriul nostru cuprindea atunci titluri din Troggs, Kinks, Who, Manfred Mann şi Bee Gees. Un loc aparte  îl avea trupa Animals , cu extraodinarul Eric Burton, iar cea mai fredonată piesă străină în Parcul Cotroceni a fost  “The House af the Rising Sun”.

Se şi potrivea, nu-i vorbă: baladă rock şi cântec de puşcărie în acelaşi timp, ne mulţumea pe toţi. Ca vorbe, nu ştiam decât  începutul, dar cu vremea am mai învăţat de la Neamţu, cum îi spuneam amicului Ion Ghircoiaşu, (poreclit astfel fiindcă urma şcoala germană). El învăţa cuvintele originale dintr-un loc secret al lui. Totuşi, mesajul rămânea neexprimat în sensibilitatea proprie, foarte particulară, aşa că până la urmă am decis, la îndemnul şi cu ajutorul lui Cârlig, să dau o adaptare în româneşte. După care, aceasta a şi rămas versiunea noastră standard: “M-am născut pe 13/ într-un cartier marginaş/ el tată mi-a fost şi mamă/ pân-am ajuns ucigaş”, etc. Un fior mă străbate şi acum la amintirea trecerii neaşteptate din la minor, do major, în re major , urcând apoi în fa. Cântam la unison, găştile unite, cu gâturile încordate şi ochii înfipţi în cerul înstelat, fiecare din noi, de fapt, un lup singuratic.

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)

Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Cu ceata domnilor convenţionali ne vedeam în special la sfârşit de săptămână, invariabil la birt. Îi salutam politicos, ne răspundeau condescendent, ne aşezam alături şi, nu de puţine ori, în focul discuţiilor schimbam locul de la unii la alţii cu cinzecile în mână. Acolo se bea rom Jamaica de trei lei douăzeci suta, coniac, rar mastică. În zilele de lipsă, secărică şi drojdie. Vodca nu era de bun gust în asemenea loc, nici vinul.

Măreţi intram pe poarta din lemn verde a cârciumii Brădet, cu ţigările în colţul gurii, înalţi, subţiri, siguri pe noi, ca nişte gangsteri ai culturii. Într-un an, la etajul acelei clădiri a fost văzut un pui de leu.

Începeam cu ştirile zilei,  cancanurile şi bancurile politice. Pe urmă se însufleţea zaiafetul propriu-zis, adică lungi comentarii despre jazz şi literatură, totdeauna politicoase, totdeauna tăioase, urmărindu-se subteran obţinerea unui ascendent. Dacă nu îl citiseşi pe cutare autor, dacă nu ascultasei la Vocea Americii ultima emisiune de jazz consacrată cutărui saxofonist, dacă nu aruncai măcar o vorbă în franţuzeşte, măcar cât Şpirache, care la tot pasul zicea “bref”, erai un nimeni spulberat. Foarte rău m-am nărăvit eu cu băutura la Brădet şi Stadion, dar nici nu ştiu unde altundeva aş fi putut vorbi cu pictorul Piliuţă în persoană (mi-a promis o scrisoare autografă a lui Mircea Eliade, zadarnic aşteptată până azi) sau să încerc asemenea imbolduri spre zări literare exotice, oficial închise, ori să ascult povestindu-se despre Armstrong şi Ella Fitzgerald. În respectivul domeniu muzical aveam cam aceleaşi gusturi, adică ne dam în vânt după Miles Davis mai ales, după John Coltrane, Bill Evens, Charlie Christian, Django Reinhardt, Stefan Grapelli şi minunatul combo  Modern Jazz Quartet. Din punct de vedere strict muzical, era un exerciţiu gratuit, lipsit de consecinţe, fiindcă acei oameni dispuneau de o tehnică instrumentală zdrobitoare, încât nu îţi rămânea decât să te pierzi în admiraţie, fară a-i putea urmări în intimitatea lor artistică; ceea ce în rock a fost posibil cel puţin până la delirul schizoid adus de Handrix şi curentul psihedelic.

În literatură, terenul era dominat de francezii Prevert, Saint Exupery, Savinel, Saint John Perse, de departe mai interesanţi părându-ne  însă americanii John Dos Passos, John Steinbeck,Tenesee Williams, J.D.Salinger (al carui volum “De veghe în lanul de seacară” mi-a inspirat o fugă de acasă cât pe ce să devină fatală), Faulkner pe sărite, cât era tradus, şi mai presus de toţi Ernest Hamingway, zmeul zmeilor, modelul modelelor. Îi evocam şi pe unii ruşi, Tolstoi, Dostoievski, puţin Turgheniev, ceva Gorki si Maiakovski, mult Esenin, precum şi nemţii mai vechi, romanticii Kleist, Novalis, E.T.A.Hoffman.

Nu toţi aveau să se menţină pe socluri în timp. De pildă Hamingway a fost o mare cacialma, un romancier fezandat, fără forţă narativă, pierdut într-o proză poetică spelcuită, cu totul nepotrivită pentru ceea ce va sa zică roman.  De la el învăţam că virilitatea consta în a bea pe rupte şi a căuta senzaţii tari, de genul sălbaticelor corride, a fi nefericit în sine, dar hotărât la luptă, nu se ştie nici cu cine, nici de ce. De fapt, atitudinea consona cu întreaga filmografie americană, cea de înaltă pedagogie, aflată în plină ofensivă, doldora de voci dogite, grele de “cojones”, ton răstit, aventuri imposibile şi, la tot pasul, chiar şi femeile, câte o duşcă de trăscău. A fost şi o producţie cinematografică de mare succes printre noi (ca şi pe glob), după “Bătrânul şi marea”, peltea groasă, limbariţă maladivă, cu o stârpitură pe nume Spencer Tracy, şi el  proslăvit universal, film imposibil de îndurat astăzi măcar până la jumătate.

Oamenii, companionii din stolul mai vârstnic, erau tineri ingineri, avocaţi, doi medici, unii pierde-vară, unii rataţi, unii veleitari. O notă deosebită în acele deliberări o aducea Marocanul,  tip tuciuriu, ţigan după părerea mea, cu  slujbă undeva pe la o judecătorie, cu întâmplări reale pe buze, în special din lumea franceză, unde insinua că trăise o vreme. Ne povestea despre cursele de la hipodromul parizian, despre bistrouri şi bordeluri, ba chiar  despre Legiunea Străină. Cu asemenea subiecte reuşea de multe ori să aplaneze discuţiile când deveneau prea aprinse, ceea ce i-a adus respect şi, ce îşi dorea mai mult, trataţii.

Se întâmpla de multe ori atunci ca dimineaţa,  cum am spus, în drum spre şcoală să mă abat pe aiurea, mai cu de-adinsul să scap de prima oră. Îl sunam deci, între alţii, pe Mircea Cioculescu întrebându-l dacă vine sau nu la liceu, şi dacă zicea că nu, aşteptam până ieşeau pe poartă părinţii lui către serviciu şi mă strecuram pe lângă zid, să nu mă vadă pârâcioasa studentă Marta de la etaj, apoi pe lângă nervosul zăvod Tarzan, şi intram pe uşa din spate în bucătărie, unde ne puneam la cafea lângă maşina de gătit cu plită, mai fumând Carpaţi cu filtru şi mai punând la cale  trupa. Când aveam de gând să lipsim şi de la ora  a doua, sau cine ştie cât, colegul deschidea un chepeng şi cobora în pivniţă, de unde aducea “Verde de Paris”. Era o delicatesă pentru oameni mari, fabricată de dl.Cioculescu senior, D-zeu să-l odihnească. Bun om şi gospodar, ţinea să aibe totul din ograda lui, muncit de mâna lui, aşa că într-o vreme se apucase să fabrice un fel de lichior din fructe, cu alcool dublu rafinat şi cu un ingredient secret de culoare verde, de unde şi numele dat de Mircea licorii. Ne tratam foarte cu măsură. Uneori însă, când să ne urnim şi noi spre şcoală, bătea la geam înfrigurat, cu gulerul pardesiului ridicat şi frecându-şi mâinile nerăbdător, Marocanul. Întoarce-te din drum, pune iar cafea la fiert, dă-i şi ăstuia ce visa, adică un pahar din parfumatul “Verde de Paris”.

De la o vreme, nu mai ţinea să nu se observe, încât Mircea completa cu apă rece lipsurile din sticle, să nu  bage de seamă tatăl lui. Care de fapt şi bea foarte rar, la praznice mari, aşa că am întins-o asfel multă vreme, pierzând socoteala raportului lichior-apă din butelci. A venit însă ziua stăpânului casei, societate numeroasă, rude, prieteni de serviciu, câţiva vecini. “ Ei, zice dl.Cioculescu senior către sfârşitul mesei, ce-a fost până acum e nimic pe lângă ce vine. Să gustaţi din producţia mea de tărie, să închinaţi pentru sănătate, că am ceva ţeapăn, doctorie, să vă meargă la inima.” Coboară îndată în beci după câteva sticle, toarnă în pahare, ciocneşte cu toată lumea, apoi lasă oamenii să deguste în linişte. Iar după o vreme, fără să fi sorbit el însuşi, întreabă mulţumit: ‘‘Ia spuneţi dumneavoastră acum, cum v-a plăcut, aşa-i că sfarmă măseaua ?”

Mai bine de mine şi de Marocanul, că eram departe, cine ştie pe unde.

(va urma)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)


Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Feţii mei şi nobili fii, luându-mă cu vorba, am uitat  cu desăvârşire de unde pornisem. Aşadar, după părerea mea Madama de Pică rămâne o realizare audio valabilă, iar bucata ce dă titlul albumului pare a fi cea mai reuşită dintre cele semnate împreună cu folkistul M.Cioculescu. Melodia are şi trăsătura specială că s-a  născut cu contribuţii cam egale în privinţa efortului componistic. Voi da amănunte ceva mai încolo, însă deocamdată  să spun câteva cuvinte despre titlu.

Nu mai mi-e teamă să mărturisesc de acum, gândul morţii m-a urmărit din copilărie. De ce şi cum, nici nu are importanţă. În plus, poate că toţi sau foarte mulţi am nutrit în singurătate asemenea idei şi fiecare ştim ce înseamnă. Unul din simboluri a fost pentru mine întunericul, apoi l-am adoptat pe cel convenţional, scheletul cu mantie neagră şi coasă. Craniile cu oase încrucişate de pe transformatoarele elctrice m-au făcut sa tresar speriat totdeauna. Şi apoi au venit imaginile sumbre din filme sau de la TV. Apăruse televiziunea  … (parcă o văd pe blonda spicheriţă Cleo Stiber, o israelită mieroasă, turnată în fixativ)… şi  fratele mamei cumparase un aparat, unul din puternicele Temp2, de producţie sovietică. Eram lăsat uneori să privesc. Filmele de razboi îmi plăceau nespus, deşi limba mă deranja teribil. Aveam să urmez şapte ani rusa, iar astăzi cunosc probabil vreo douăzeci de cuvinte.

Peliculele erau făcături primitive în general, pură propagandă. Totuşi s-au strecurat  câteva  ce mi-au rămas întipărite pe retina, printre ele  o proiecţie după romanul Idiotul, prima parte,  capodoperă în alb-negru, şi una după Gogol, Mantaua, tristă şi plină de zăpada. Fulgii aceia mă poartă cu gândul altundeva, în altă vreme, căci mintea joacă feste şi face salturi exact ca o maimuţă (potrivit vechilor indieni). Şi a mai fost o ecranizare, după Puşkin, foarte însemnată pentru subiectul de faţă, îi va veni rândul curând.

Mă văd acasă la Dan Tufaru, pe timpul căsniciei lui cu Vasilica Tastaman, într-o seara de iarnă. Pe atunci le rodeam pragul împreună cu Doru Stănculescu  la vin roşu şi la cântări întinse, înghesuiţi la masă alături de colegi actori, de Şerban Celea, Cristina Stamate, Titi Rucăreanu şi multe alte vesele staruri ale scenei, plus destui muzicieni de succes. Acolo l-am cunsocut de pildă pe Mircea Baniciu, îndrăgostit de o tânără vedetă a muzicii uşoare. Sau mai bine zis m-a cunoscut el pe mine, fiindcă a stat în acea seară ascuns după un fotoliu, să nu-l zăresc. Recunosc, aveam un stil imposibil îndată ce mă lua valul, şi mă lua destul de des. Îmi căşuna aşa pe câte unul şi nu îl slăbeam cu ironiile, asupream omul la sânge fără păsare de celebriatea lui, sau de valoarea intelectuală, sau chiar de nevinovaţia evidentă. Cei mai cu creier zâmbeau condescendent, adică să-l luăm pe Horia cum e, însă alţii încercau să mă contreze, şi nu-mi aduc aminte să fi fost vreunul care să reziste tirului meu, oricât eram de sedat. Şi aveam o răutate documentată, expusă logic, nu te jucai. Aşa că inspiram teamă , iar simpatia generală, cel puţin în asemenea momente, mă ocolea statornic. Greu de lămurit cum de gazdele nu mă pofteau  afară, iar cei atacaţi nu reacţionau mai hotărât. Singura explicaţie pare a sta în ceea ce auzeau din cântecele mele. Luam chitara în mână rar, dar atunci  puneam lumea pe gânduri. Iar Mircea Baniciu, săracul, temându-se să nu-mi căşune pe el, a stat pitit după o berjeră şi m-a ascultat în tăcere până târziu spre dimineaţă.

Hai acum, dacă tot bat câmpii şi mă lăţesc în asemenea hal cu divagaţiile, să zic doua vorbe despre el. Mă rog, unii îi spun Tetea. Este un apelativ de deferenţă folosit în Ardeal pentru fratele mai mare sau faţă de o persoanaă ceva mai în vârstă, implicând un mărunt şi voluntar grad de subordonare. Nu s-a pus problema să-i zic eu vreodată aşa. Dar altminteri este unul dintre rarii artişti atât de importanţi încât să îmi inspire nu simpla apreciere, ci un real respect. Jovial şi deschis la inimă, nu absolut totdeauna la zi cu descoperirile inteligenţei, atent şi deştept  la socoteli, cu o mândrie băneţenească hazlie uneori, a dovedit o seriozitate cu totul remarcabilă în meserie. S-a tot glumit pe seama lui în trupa Phoenix, zadarnic. Acum există o perspectivă în timp şi se observă clar că nici liderul lor, nici altcineva din formaţie nu l-a depăşit ca talent. A dat hitul unei epoci întregi cu Andrii Popa. Şi nu i-a trebuit trupă în spate ca să reziste în prima linie când, rămas singur, a schimbat genul muzical. La nivelul partiturilor scrise după versuri tipărite, considerând lipsa din ţară a lui Dan Aldea, îl consider numărul unu în branşă, ca şi ca tehnică instrumentală (în aria folk). Iar dacă şi-ar fi scris singur textele, mai bine mă retrăgeam la ţară.

Cum am plecat de la Dan Tufaru atunci …  beznă compactă. Văd parcă strada Dr.Lister pustie, fulgi mari căzând din înalt, eu trecând pe lângă biserica Sf.Elefterie cu privirea în sus la agitaţia unui felinar electric suspendat, cotropit de ninsoare.

A treia peliculă memorabilă a fost “Pikavaia dama”, după schiţa omonimă de Puşkin. Ani lungi m-au trecut fiorii când îmi venea în gând chipul zbârcit al  bătrânei ucise, boneta creaţă, neagră, privirea sticloasă, perdeaua tremurată de duhul ei călător. Iar noţiunea de “damă de pică”, deşi jucam destul de des cărţi şi ar fi trebuit să se transforme cu timpul, a rămas ancorată într-o zonă neguroasă a conştiinţei, pe ţărmul unde nefiinţa, rabdătoare, mă aşteaptă.

Lucrătoarele de la primărie însărcinate cu curăţenia oraşului, nişte ţigănci îmbrăcate în canadiene oranj, mânau tomberoanele pe lângă mine râzând gros: “Ia uite, beţivu` dracului !” Şi treceau. La un moment dat auzeam pe cineva, o tânără voce feminină, tânguindu-se: “Vai, cred ca e băiatul profesoarei…” Poate cel mai de necinste ceas al vieţii mele.

Când m-am trezit, eram în mijlocul drumului şi aproape nu mă mai zăream din zăpadă. Un frig de oţel îmi  încleşta coloana vertebrală, dinţii îmi clănţăneau, un rău nespus îmi chinuia stomacul. Am ajuns acasă perfect lucid, absolut sigur de o pneumonie. Dar îngerul meu bun era la datorie, nu m-a lăsat. Şi când mi-am venit în fire, după vreo săptămână, am scris o piesă cântată apoi cu multă fervoare, cu împătimire chiar, nu ştiu de ce, împreună cu Dan Tufaru şi Doru Stănculescu, acolo, la masa acoperită cu muşama dantelată adusă din URSS, în bucătăria prietenului Tufi, chiar în blocul cu Restaurantul Opera la parter.

Cântecul se depăna fără un tempo hotărât, precum urmează:

“Albă, albă, răvăşită/ jos în crucea nopţii/ cu sânge-nchegat pe mâini /şi ochi goi,/ jos în crucea nopţii, ca-n alt tărâm…/ dacă m-ai recunoscut/ n-o face aici/ n-o face acum/ Măturatoareo, îngăduie şi azi/ şi-aşa-i târziu –/ Ea mă sperie-mbrăcată în portocaliu./ Albă, albă/ lepra-i scaldă/ faţa jumătate,/ gura rea pe fruntea mea / se prelinge ud/ o aud –/ A venit vremea celei ce/ duce gunoaiele la rug/ Dintre bandaje vechi/ stropite cu urme de viu… Ea mă sperie-mbrăcată în portocaliu”.

( Va urma)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)


Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , ,

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (IV)

Precum avea să grăiască în chip memorabil filosoficul interpret Cristi Minculescu, inimă mare şi om de un haz fabulos, “în muzică, necazurile pleacă totdeauna ori de la bani, ori de la gagici”. Aşa a fost să fie şi aşa s-a zdruncinat din temelii amiciţia cu un coleg destul de apropiat, prezent şi el între folksingeri de la începuturi şi căruia îi voi spune aici Mister X . Numele convenţional se explică prin dorinţa de a nu lăsa cale  pentru identificarea  personajului feminin, victimă nevinovată a gestului meu urât de mai târziu. Tărăşenia  avea sa aducă multe belele, la ea concurând fatalităţi variate, în prezenţa spiritului lui Alexandre Dumas Fiul, cum se va înţelege mai la vale. Dar tot într-atât răspunzătoare a fost înclinaţia precoce şi funestă pentru experienţa bahică, precum şi furtunile neuronale cu bază erotică, inerente vârstei. Am greşit amândoi, greu de evaluat care mai mult, însă trebuie să recunosc, eu am defectat primul, nu importă  justificările. Răspunsul folkistului (mă refer acum la Mister X) va avea un tăiş nebănuit şi consecinţe serioase, el probabil simţindu-se dezlegat, în urma gestului meu, de orice obligaţie morală legată fie de muzică, fie de prietenie. Dar să o luăm pe rând, ca la moară.

Pe atunci nutream încă nişte convingeri aiurite, însuşindu-mi afirmaţii sau atitudini adoptate din romane, cam în doaga lui Don Quijotte. Într-o bună zi văzusem la Teatrul Giuleşti, (străjuit de statuile în bronz a doi laminorişti, de un prost gust solid, cum mi s-a părut totdeauana şi Statuia Libertăţii), un spectacol cu piesa pomenitului Alexandre Dumas Fiul, Cyrano de Bergerac. Acest personaj năsos, mare spadasin (ceea ce m-a câştigat imediat), avea o drăguţă curtată de altcineva, iar el îi scria mişcătoare scrisori ca din partea rivalului, nu mai ştiu din ce cauză, purtându-şi crucea neştiut; dar în final, după o luptă aflând-se pe moarte, adorata află chiar din gura lui adevărul şi este terminată, distrusă; şi atunci se îndrăgosteşte de el, iar eroul închide ochii împăcat, şi totul e tragic, pilduitor, înalţător. Am ieşit de la teatru hotărât să devin Cyrano acesta şi să  renunţ definitiv la cariera de mecanic de locomotivă, nu fară regret. Foarte important, îmi intrase în cap că, dacă trimiţi asemenea epistole unei domnişoare şi ea nu te cunoaşte, în clipa când îi vei descoperi că tu eşti autorul, se va pierde cu totul, iubindu-te nebună.

Peste câţiva ani am şi testat teoria, căci aveam deprinderea scrisului în urma unor încercări literare, nişte schiţe în care un băiat făcea ce făcea şi pâna la urmă cunoştea o fată. Pe strada noastră se mutase o tânără învăţătoare atracţioasă, iar vecinul de la nr.5 voia din inimă să o cucerească. Cum am zărit-o, nici eu n-am dorit altceva, bineînţeles. I-am propus amicului, fiindcă el o remarcase primul şi aşa era omeneşte, să  scriu domnişoarei ca din partea lui, ba chiar să-i cer o întâlnire. S-a declarat de acord, iar eu m-am pus pe treabă în credinţa nezdruncinată că aventura lor avea să eşueze, după care mi-aş fi declarat dragostea tăinuită; iar apoi venea restul.

Stratagema a ieşit prost, din cauză că gingaşa faptură a răspuns rândurilor mele cu nespusă solicitudine, şi au trăit o vreme fericiţi.

Târziu, spunându-mi că de fapt nu mă înşelasem, fiindcă ea tot nu aflase cine îi trimisese acele înflăcărate bilete, am vizitat-o într-o seară cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Printre bâlbâieli şi vorbe trunchiate am făcut-o în final să priceapă că eu eram cel cu răvaşele romantice. Ea a aprins o ţigară, a mai sorbit o gură de ceai. Se uita pe lângă mine cu gândul hăt-departe. Când  a sesizat că încă sunt prezent, şi-a dres galsul stânjenită. Apoi a zis: “ Şi ce-i cu asta, măi baiete ?”. După care m-a condus. Greu moment. Ci nu era să deznădăjduiesc pentru vecie. Am  născocit deci încă vreo câteva refrene abătute, am mai comis nişte schiţe amare (când am ars în fine, după bacalaureat, teancul acela de isprăvi beletristice, se strânseseră aşa, cam la două kilograme), iar viaţa şi-a reluat cursul.

Trebuie să mai amintesc aici unele circumstanţe particulare. Făceam parte, poate că în rând cu toată generaţia, din viţa celor  cu un acut simţ al onoarei. Nimeni din ceata noastră nu îşi trâmbiţa succesele amoroase,  deşi despre fete vorbeam tot timpul. De fapt, eu unul  îmi făurisem doctrina simplă  că toată scofala în viaţă este să îi domini pe bărbaţi şi să le cucereşti pe doamne. Când peroram pe asemenea temă, mă dovedeam imbatabil, ba stârneam şi o invidie apreciativă pentru cinismul sincer, manifest. Dar ce nefericiri din amor mă secau  şi câte necăjite lacrimi  ştergeam  în singurătate, mai bine tac. Oricum, am avut mereu o conduită exemplară, măcar în  acest domeniu, până în  ziua pierzării. Cu privire la idilele noastre eram discreţi, cavaleri şi absolut corecţi. De aceea regret şi azi ceea ce s-a întâmplat, deşi nota de plată n-a fost mică, iar eu am achitat-o integral. Era să ispăşesc însă în cu totul alt domeniu decât unde greşisem. De, mână Domnul pe român şi cum nu vrea el.

Aşadar mă aflam cu totul în voia valurilor în ce priveşte latura sentimentală. Cu partea masculină a omenirii aveam alte socoteli. Era musai să mă construiesc pentru a face faţă concurenţei. Prea voinic nu eram, şi mulţumesc lui D-zeu pentru asta, căci firea mea nervoasă, impulsivă şi smucită mi-ar fi creat mari necazuri dacă aş fi avut ceva muşchi în plus. Am apelat deci la armele minţii, cu un succes acceptabil după părerea mea, prea norocos după a altora.

Şi aşa trăiam noi, conştienţi că soarele răsare în fiecare zi şi puşi pe fapte.

Cu anii, unii am urmat un soi de existenţialism practic, din care fuga de acasă era doar începutul. A duce o viaţă în spirit rock-folk pretindea nu doar udătură, lecturi şi muzică, ci şi un fel de a fi special, un eroism înţeles de fiecare autonom, fără încercări de prozelitism. O temeritate ce a condus la acte nesăbuite uneori, adică la riscul vieţii. Cunosc două asemenea cazuri, poate voi vorbi despre ele. Tot aici ar trebui să îi menţionez  pe cei ce ajungeau la tentative de trecere ilegală a graniţei, la un pas să se înece in Marea Neagră, ca celebrul plastician Stopa, ca şi pe cei ce au folosit demersul lui Paul Goma spre a purcede în propria aventură, ca Laur Grosu, de-al nostru, scenograf apoi şi designer, pianist de talent, maltratat apoi de Securitate. Totuşi, a pleca în Occident nu era o soluţie pe gustul meu. Am urmat neabătut o nebunie personală, căutând cu dinadinsul să ajung la o cheie a lucrurilor, de fapt la… piatra filosofală. Dar e vremea acum să readuc în prim  plan împrejurimile şi Parcul Cotroceni.

Difuză şi manifestându-se în special prin vizite cu etichetă, exista în cartier o ceată mai vârstnică, oameni cam la 25-30 de ani. Am intrat în contact cu ei datorită unui personaj poreclit Spirache, mutat pe stradă la parterul casei generalului Stupcanu (tatăl  unei studente arestate în urma evenimentelor din Ungaria). Băiat plin de personalitate Spirache, nimic de zis. Cu nasul uşor vălurit, cu o tânără calviţie, cu ochi albaştri nevinovaţi, veşnic având sub braţ un volum în franţuzeşte, se da pe sub pielea cucoanelor vârstnice într-un stil magistral, încât în scurt timp a fost primit pretutindeni la cafea. Performanţa era neîndoielnic meritorie, mai ales ţinând seama de extracţia lui modestă: tatăl absent, mama simplă muncitoare, veche membră PCR, “ilegalistă” – şi deci având ceva relaţii. Cum el însuşi ironiza acest statut şi era cât se poate de filoamerican, i s-a trecut. L-am adoptat fiindcă bea îndesat fără să bată câmpii şi, la masa pocherului nostru primitiv, a adus fineţea whistului şi a canastei. Numele acestei varietăţi de cartoforie de la el l-am auzit prima dată, o spun fiindcă pomenesc jocul în textul piesei Madama de pică.

Dar meritul principal consta în aceea că ne pasa gustul pentru jazz al găştii lui. Fiind ceva mai vârstnic chiar decât fratele meu cel mare, avea un ascendent asigurat, consolidat de inteligenţa cu care ştia să nu  dispute supremaţia noastră  în privinţa rockului. I-am cunoscut cu încetul amicii, intelectuali la început de carieră, cu dungă la pantaloni şi cu pretenţii, amatori de lungi taclale, de bridge şi  băuturi tari. Sigur că ştiau mai multe decât noi şi sigur că stârneau o admiraţie sinceră, devenită apoi periculoasă. Intr-adevar, prin ei am descoperit cele două birturi de temelie ale Cotrocenilor, Brădet si Stadion. Atât îmi devenise de drag al doilea dintre ele, încât i-am dedicat o melodie, zicând: “Stadion, cârciumă amară/ rai de zei săraci, şoferi / unde nu există mâine/ şi-unde l-am băut pe ieri,” etc.

De acolo am plecat în seara când m-am dezonorat cedând orgoliului intelectual, vinului şi strigătului cărnii. Dar să nu anticipez.

(Va urma)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni I

Madama de Pică din Parcul Cotroceni II

Madama de Pică din Parcul Cotroceni III

Madama de Pică din Parcul Cotroceni V

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)

Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX

Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)


Publicat în Madama de Pică din Parcul Cotroceni | Etichetat , , , , , , ,