Încă despre meloverb

Cum spuneam cu câtva timp în urmă, substantivul din titlul acestui material desemnează statutul cuvantului aflat în melodie. În atare aşezare, posibilităţile de exprimare (accepţionale) sunt îngradite atât faţă de proză, cât şi faţă de versul propriuzis. Dacă în primul caz se cer respectate doar rigorile gramaticii, versul restrânge mai sever aria mesajului, potrivit exigenţelor impuse de ritm şi (sau) rimă. Totuşi, cum s-a remarcat, orice poem include o muzică proprie, intrinsecă, inexprimabilă. Compozitorul care lucrează pe un text dat de fapt îl recrează, ceea ce explică faptul că un număr nedefinit de linii pot fi scrise pe aceleaşi versuri. Iar muzicalitatea poeziei îi conferă o magie salutară, ce transcende inventarul lingvistic.

S-ar crede că artistul special, autor atât al textului, cât şi al melodiei, dată fiind sursa lor identică, va da la iveală un produs absolut. Lucrurile nu stau nicidecum astfel. Este suficient să luăm exemplul lui Wagner, intelect genial. Scriindu-şi partiturile şi totodată libretele, te-ai fi aşteptat ca în ambele cazuri rezultatul să fie de o prezentabilitate aproximativ
egală. Dar, lăsand deoparte artificialitatea şi convenţionalismul operei (ca gen), se observă că textele lui, parcurse prin lectură, poartă pecetea unei mediocrităţi deprimante. La fel în cazul lui J.J.Rouseau (lasă că îi lipsea şi harul melodic) precum şi în destule altele. Într-acestea, deşi forţa mentalului nu garantează succesul rezulatului artistic, totuşi cu greu s-ar imagina o probabilitate mai mare de reuşită. Şi apare evident că libretul nu poate fi separat, într-o evaluare onestă, de paralela lui melodică. Împrejurarea că, judecată ca întreg, opera rezistă, sugerează că versul, deşi slab dacă e apreciat pur literar, se găseşte într-o poziţie deosebită, care îl potenţează şi îl face acceptabil.

Verbul incizat în linia melodică dobandeşte o personalitate aparte, preschimbandu-se în altceva. La fel cum un corp scufundat în apă îşi modifică ponderabilitatea devenind mai uşor, tot astfel lexemul cufundat în muzică se condiţionează diferit, ca specie separată. Este o situaţie apropiată de cea a elementului carbon, aflat în forme aparte, cum ar fi cărbunele şi diamantul, dacă se supune unor condiţii de presiune şi temperatură particulare. Meloverbul apare astfel ca o stare alotropică a cuvântului. Care, sub noul său aspect, evadează din teritoriul analizei literare pure. De o banalitate crasă la citire, auzit, ascultat pe aripile notelor, s-ar înfăţişa eventual cu nervul şi preţul unui aforism.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Eseuri și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.