Un vechi adevăr afirmă ca relizările mari sunt legate strâns de jertfă, de capacitatea renunţării la bunuri de capetenie, considerate în genere ca indispensabile sau de nepreţuit. Încă din fragedă copilărie gândim spontan asemenea condiţionări, admiţând că dacă vom proceda intr-un fel sau altul, dar cu o conotaţie neplăcută, ne va aştepta cutare eveniment fericit. Rareori se întâmplă totuşi să credităm magia pură, adică o formulă neutră emoţional, a cărei rostire sau instrumentare exactă, conformă regulei prescrise, să aducă succesul. Faptul se intâlneşte frecvent în societăţile primitive, unde divinitatea este statuată mai degrabă pentru a patrona şi garanta asemenea reuşite, decât ca prezenţă ontologică per se.
Nimic mai la indemână pentru a proba forţa izvorâtă din renunţare, decât infăptuirile atletice, de neconceput în lipsa unei diete speciale si a unui regim de viaţă specific, restrictiv. Si tot fara referire la intervenţia superioară, ci doar apelând la convingerea generala instinctivă, auzim adeseaşi admitem că cineva “a reuşit pentru că a muncit”, prin muncă înţelegăndu-se atât supunerea la privaţiuni, cât şi îndurarea voluntară a unui efort dureros.
Mentalitatea comună pune victoriile fie în seama norocului, fie în a divinităţii. De altfel, aceste două variante sunt şi singurele prin care explicăm existenţa lumii, ca şi a omului în univers. Despre hazard nu se pot spune multe: el s-ar impune brutal, violând legea morală, meritele şi calităţile, sever ca însuşi Destinul (uneori cele două confundându-se). Atributele lui ar consemna neîndurarea, fatalitatea, implacabilitatea, cu o tentă favorabilă mai degrabă dramei decăt bunei petreceri.
(Este esenţa spiritului pesimist al vechilor greci, cum s-a remacat, dominat de speculaţie şi amărăciune, împovarat de convingerea că prezentul, lichid cum este, reprezintă totuşi un maxim al existenţei. Dincolo de el ne-ar aştepta doar un peisaj dezolant, dacă nu cu totul dedicat pedepselor infernale, şi propriile noastre făpturi degradate la rangul de umbre.)
O parte din acesta convingere deprimantă urcă şi în forma mentis religioasă, când ea recunoaşte intervenţia divinităţii în viaţa noastră, aparută însă nu pentru meritele de care ne-am învrednici, ci după bunul ei plac, dintr-o arbitrară voinţă suverană. Zeus il ridică spre pildă pe Ganymede la ceruri fară ca acesta să se fi remarcat prin vreo faptă deosebită, doar datorită întâmplării că fu un copil chipos.
Teoria graţiei divine sau a proniei aduce aceeaşi circumstanţă în creştinism, secte întregi, protestante şi neoprotestante, bazâdu-se pe ea.
Ortodoxia intrepretează atare realitate ca notată, dar izolată, prezentă în cazuri rezervate, ce nu pot servi drept normă, ca un fel de mister. Simţirea omenească este contrariată şi vexată de nedreptatea situaţiei: cum adică, unii rabdă sete, foame, nesomn, celibat, sărăcie pentru a ajunge la divinitate, iar altţii sunt chemaţi în lipsa, dacă nu chiar impotriva oricăror abţineri şi stădanii ?
Cum poate fi rezolvată logic asemenea dilemă ? Rămâne în sarcina teologilor şi a sfintelor sinoade să ofere o explicaţie. În ce ne priveşte, dedicaţi total doctrinei religioase strămoşeşti, o luăm ca atare, încredinţaţi că ea ne călăuzeste sigur spre mântuire, indiferent de unele omisiuni teoretice, poate dorite, poate intâmplătoare. Căci religia nu este chemată să prezinte un repertoriu al răspunsurilor la orice întrebare posibilă, ci să ofere calea prin care omul realizează contactul cu divinitatea, salvarea. Bolnavul, în mijlocul suferinţelor lui, nu se întreabă daca leacul are sens, ci se încredinţează medicului în credinţa fermă că acesta urmează canoanele meseriei lui, verificate de o milenară practică, şi că supunerea la tratament va avea drept consecinţă vindecarea.
De altfel, tot ceea ce spunem aici şi nu a gasit deja o interpretare oficială ortodoxă se inscrie în acel val irepresibil de chestionări ce inundă intelectul mai mult dintr-un resort propriu, automat, al spiritului dominat de curiozitate, decat de idealul izbăvirii. Împreună cu ceea ce a fost deja taxat ca eres, greşeli in care individul persistă din neştiinţă, aceste consideraţii constituie materia creştinismului popular, mediul nostru mental curent (în Europa).
Nu doar creştinismul glorifică însă puterea jertfei, ba chiar putem spune ca aproape toate religiile recunosc faptul ca de la sine înţeles. Ne amintim capitolul dedicat sacrificiului calului alb din cunoscuta „Istorie a doctrinelor şi credinţelor religioase”, a lui Mircea Eliade. Este suficient pentru a proba caracterul universal al puterii izvorâte din jertfă, ( cu deversare probabilă în magie),obiectul acesteia fiind un animal aproape sacru în ethosul hindus, dar în acelaşi timp un bun fizic de considerabilă valoare. În creştinism, ca şi în islamism sau mozasim, renunţările voluntare se finalizează prin post. O formă specială, improprie, a cărei barbarie ar putea delimita chiar numai ea însăşi superiorioritatea duhului creştin novo-testamentar asupra convingerilor evreieşti pentateutice, o reprezinta jertfa umană la care se pretează Abraham. Nici pe sine nu vrea să se izbăvească patriarhul, nici nu are în vedere vreo fericită consecinţă economică, înmulţirea turmelor, etc; ci ţinta lui este demonstrarea supunerii absolute faţă de sacru, in virtutea căreia se crează o legătură indestructibilă, privilegiată, privată şi exclusivistă intere un personaj anume şi o divinitate anume. În asemenea situaţie, individul mai degraba sacrifică decât se sacrifică, ceea ce muta chestiunea în alt plan, La fel stau lucrurile cu soliile umane trimise de geţi prin moarte zeilor. Acei indivizi erau consideraţi – şi probabil se considerau – persoane deosebite, alese, unice, prin intermediul cărora societatea intra in legatură cu lumea transmundană.
Pâna aici am dorit sa stabilim, in limitele impuse de un eseu, caracterul universal al jetfei si rolul lui dublu, da a satabili o relatzie privilegiată si exclusivistă cu divinitea, in virtutea obţinerii unei omnipotenţe, ori renunţarea, marcată de trufie, ca preţ al unei realizări de seama (Ana lui Manole).
Nu discutam de războiele religiase in vederea prozelitismului, in care pare ca doar pretextul a fost religios, nici despre posibilitetea funestă ca, prin impunerea unor valori zise superioare, clamate in numele civilizaţiiei, toate conflagraţiile să să se drapeze până la urmă, bineînţeles de către învingători, in aura de sacralităţii –
Cotidian interpretăm însă jerfa ca o tentativa de sfinţire a omului prin suprimarea de buna voie a unor trebuinţe esenţiale. Există nenumărate persoane cu obişnuinţa postului, există prelaţi autoexpuşi mortificării secrete a cărnii, exista apoi sihaştri cu străduinţele lor supraumane de a anihila instinctele primare, ajungând astfel la o legătură directă cu dumnezeirea . Din motive evidente si din reverenţă, nu aducem în discuţie aici chestiunea martirajului. Tot astfel, nu isi vor găsi locul între râdurile de faţă exhibiţionismele hinduiste sau crucificarile programatice cu rezonanţe de performanţă.
Pe de altă parte trebuie să discutăm serios ce s-a întămplat in timp cu instituţia cvasiuniversala a profetismului, pe cat de generală, pe atât de cuprinzător dispărută. Nu se poate nega că pe ici, pe colo mai întâlnim câte un şaman, un vraci temut, o căpetenie investită cu forţe supranaturale. Faţa de marile figuri de prooroci ale Bibliei, ca şi faţă de semenii din alte religii, un Thyresias, etc, asemenea prezenţe rămăn singulare, fără relevanţă, fără aplomb. Ceva teebuie că s-a petrecut cu această subramură a religiozităţii ( dacă nu chiar a preotismului, deşi s-a aflat mereu în conflict cu el.) Şi nu numai cu sacerdoţii s-au situat in opoziţie proorocii, ci in nenumarate cazuri cu însăşi puterea regală.
Să ne amintim de Ioan Botezătorul. El umbla îmbracat intr-o haină din păr de cămilă, se încingea peste mijloc cu o funie si se hrănea cu miere de albine. Asemenea precaritate a mijloacelor de trai era imposibil să nu impună, mai ales comparată cu opulenţa dregătorilor şi prelaţilor. Prima consecinţă a unui asemenea fel de a trăi era presupunerea populară că modul frust de viaţă al „văzătorilor” îi aducea mai aproape de divinitate, capatănd astfel un credit incomparabil , mai ales in privinţa previziunilor, uneori ranforsate de reuşita unor miracole.
O particularitate a spiritului omenesc impune ca el sa dea crezare mai degrabă, urgiilor, catastrofelor, nenorocirilor, decăt unor evenimente faste. Absolut toţi proorocii s-au prevalat de ea, chiar dacă în final, la sfârşitul tribulaţiilor, promiteau zile senine, pământuri mănoase, ori nesperate însănătoşiri. Iar atuul lor principal, cum spuneam, era jerta, ceea ce la asigura o transparenţă a legaturii cu sacrul, ceva ce azi am numi „sinceritate” , înţeleasă însâ nu ca o lipsă a minciunii, vicleşugului sau malversaţiunilor interesate, ci ca o situaţie inedită şi incomparabilă prin care conduita lor sobră îi aducea in vecinătatea imediată a dumnezeirii, incluzănd posibilitatea unor coversaţii nemijlocite cu ea, si deci transmiterea unor mesaje decisive.
Proorocii cereau de fapt atat poporului, cât şi autorităţii, lucruri pe cat de simple, pe atât de anevoie de realizat, si anume, in primul rand, o viaţă trăită sub imperativele morale prescrise de sus. Greu lucru şi pentru omul simplu, şi pentru potentatul supus tentataţiilor pretenţioase.
Dar să ne întoarcem câteva clipe la problema „sincerităţii” prin care mi se pare explicabilă una din cele mai frumoase, dramatice si misterioase cărţi ale Bibliei, anume Iov; în plus, ea pare arma secretă a profetului in incercarea sa de a-şi apropia divinitatea.
A fost candva un om binecuvântat cu toate darurile sorţii, avere, familie numeroasa, noroc în toate. Dar demonul ii propune lui Dumnezeu sa il incerce, să îl deposedeze de toate binefacerile, urmând a se convinge că până urmă Iov se va lepada de El. Şi astfel, această fiinţă omenească pierde rând pe rând toate bunurile de odinioară, ba mai este lovit şi de lepră, de amarul căreia îşi zgâria pielea „cu un ciob”, pe grămada de gunoi unde işi găsise sălaş. Trei prieteni vin sa îl îmbărbăteze, dar ei apelează mereu la acceptarea atotputerniciei dumnezeirii, care trebuie recunoscută ca sursă a dreptului ( până la Bismark şi mai încoace avea să se audă acest adagiu), la care se adaugă impenetrabilitatea justiţiei divine. Orice om este păcătos şi trebuie să îşi recunoască vina chiar atunci când nu o conştientizează. Cugetările, îndemnurile şi poveţele celor trei amici se circumscriu marilor locuri comune ale consilierilor religioase, bune în toate ocaziile si valabile în sine, adică în abstract şi în absolut. Este esenţa a ceea ce Iisus va înţelege prin fariseism : argumentare livrescă ( atât de dragâ feluritelor protestantisme), retorică a supunerii absolute, suferinţa reală fiind considerată „firească” în condiţiile neputinţei trupeşti şi incapacităţii intelectuale omeneşti. Ca normă aplicabilă universal, ca anulare a insusi dreptului valid de a deplânge suferinţa, asemenea susţinere nu poate apărea decat nesinceră, falsă, fariseică.
Orice om prudent in situaţia lui Iov ar fi aprobat timorat asemenea aserţiuni, in speranţa secretă că supunerea necondiţionată va aduce anularea pedepsei. Dar nefericitul nu tace, invins in durerea lui, ci persistă în a-şi striga spre cer suferinţa. Aici cred ca este vorba de o încredere dramatică in forţa dreptului, preluată probabil pe vremea scalviei in Egipt din faimoasa „Carte a morţilor”. Acolo, sufletul decedatului somează divinitatea sa ii acorde binecuvântarea, in baza drepturilor câştigate prin respectarea prescripţiilor. „Nu am facut cutare rau, cutare neajuns, cutare nedreptate. Sunt pur.” Este exact linia de apărare a lui Iov. „Mă poţi distruge, pare a spune el sacaralităţii, dar dreptul meu rămane in picioare, caci am păzit Legea”. El nu neagă o clipă atotputernicia forţei cereşti, ci se rezumă să deplanga chinul propriu şi în general mizerabila soartă a creaturii umane. Iov vorbeşte cu inima, cu ţipătul „ cărnii vii”, niciodată cu argumente cărturăreşti ori speculative. Aceasta este „sinceritatea” de care vorbeam mai sus, si puterea ei se dovedeşte nebănuită. Avem a face din nou, sub o formă inedită, cu ignorarea propriei siguranţe ( în sensul amintit ceva mai inainte), de dragul unui principiu. Adică, în esenţă, o formă atipica de sacrificiu.
Deznodământul ? Nefericitul lepros îşi recapătă atât sănătatea, cat şi o nouă familie, precum şi bunuri materiale inzecite faţă de cele pierdute. Asta fiindca, deşi prietenii vorbiseră „drept”, Iov a grăit „mai drept decât ei”. Iată cum, prin ataşamentul lui absolut faţă de adevăr, aşa cum fuseses deprins să îl interpreteze, personajul se inseriază în nobila seminţie a jertfitorilor de sine.
Influenţa politică a proorocilor se bizuia deci pe convingerea populară că, datotită moralităţii exemplare, intrau in legătură nemijlocită cu Dumnezeu, care trimitea pământenilor, prin intermediul lor, mesaje cruciale. Pentru a căpăta credit, proorocii s-au sprijinit pe de o parte pe miracole, totdeauna dorite, dar probabil nu totdeauna petrecute ( vezi aşteptarea lui Iona ca cetatea Ninive să se prăbuşească), şi în egală măsură pe o impresionantă oratorie, o vorbire pătrunzătoare, de cele mai multe ori mânioasă, înstare să suscite sentimente acute. Incomparabila energie a verbului vizionarilor va determina supravieţuirea instituţiei profetismului, puterea politica luându-şi ca aliat forţa cuvântului.
Căci trebuie să ne punem întrebarea: ce sa va fi ales în urmă cu această elita spirituală a profeţilor ? Este posibil să fi dispărut în neant, pradă animozitaţii clerului oficial si puterii seculare, aşa-zicând simultan cu tăierea capului lui Ioan Botezătorul ?
II
În viziunea noastră, locul proorocilor a fost ocupat cu timpul de poeţi. Din partea lor nu se mai aşteptau nici minuni, nici un mod de trai opozabil celui al autorităţii, nici austerităţi care să impună autorul in plan moral, şi de aici la controlului asupra mulţimii. Era deci o „clasă” acceptabilă, suportabilă, nu foarte greu de corupt şi cu potenţial real de a servi ca aliat.
Totodată, rămâne fapt că există o legatură evidentă intre stihuitori şi sacru, fie că ei deapănă mitologii,( apărând astfel ca nişte colocatari periferici ai Olimpului), fie că magnetismul cuvântului, pentru ascultător, pare imposibil a izvorî din altă sursă decât divinitatea. O circumstanţă ajutătoare mai mult: şi profeţii, şi poeţii s-au drapat în vălul nebuniei, în „răpiri” dumnezeieşti şi momente de „inspiraţie”. În particular, agregatul nebun-bufon le-a servit apoi maestrilor verbului ca disimulare convenabilă, ei riscandu-şi prestanţa spre a putea spune adevărul. De asemenea, Pillat îl bănuia pe Mântuitor de nebunie –
Profetul avea drept cel mai de seamă bun al său aura de sfinţemie ce îl inconjura ca urmare a „arderii de tot” la care îşi supunea trebuinţele elementare, hrana, setea, somnul. Dar care este cea mai de preţ avere a poetului, a artistului în general, cu această întrebare apropiindu-ne de ţinta prezentului eseu ? Desigur, el nu deţine nimic mai valoros decât propria faimă. Pentru ea se luptă încă de la începutul strădaniilor sale, pe ea vrea să o păstreze, către ea cată în viitor. Fiecare artist veritabil are un răstimp de genialitate, pe care îl crede apoi atât un fundament indestructibil al propriei glorii, cât şi clipa supremă a existenţei lui ca om, atins fugar de suflul divin. Din păcate, precum o soartă tristă face ca eroii să supravieţuiască actului lor de eroism, ajungand la o inevitabilă decădere, tot astfel poetul devine prin ani un fel de funcţionar, administrator al propriei opere. Gloria, averea lui supremă, se transformă într-o povară din mai multe puncte de vedere. Deşi la un moment dat „consacratul”îşi poate permite orice fantezie pământească, chiar până la funcţii politice, el îşi pierde în primul râmd personalitatea. I se atribuie opere care nu ii aparţin, fapte de care e străin şi în cele din urmă biografia sa se scrie fie o hagiografie, fie ca o anecdotică. Faima deformează implacabil şi alterează exagerând –
Confruntat cu asemenea disoluţie a propriului eu, poetul caută continuu în sine o întoarcere la acea primordială „sinceritate”, mitra prin care s-a născut ca artist. Mai toţi stihuitorii „realizaţi”ascund în suflet o tristeţe profundă, imposibil de alinat prin satisfacţiile vanităţii. Rămân nu doar prizonierii propriului stil, ceea ce îi abate spre o exasperantă repetare , ci şi ai imaginii lor publice, cu toate servituţile inerente.
În ceea ce ii priveşte pe cei aflaţi încă la poarta Olimpului, soarta lor stă în mâinile zeilor şi teamă mi-e că silinţele intru deprinderea „meşteşugului”, adică asimilarea raţională a manualelor de ars poetica, se vor dovedi trudă zadarnică. Mai degrabă aş crede ca te naşti astfel, dacă e să fie, şi că devii artist in ciuda, nu cu ajutorul feluritelor circumstanţe, de orice natură.
Întrebarea care se pune este daca un poet celebru, bogat în faimă, dar altminteri – chiar datorită ei – golit cu totul, mort pentru spirit, poate ajunge iar să mişte sufletul omenesc. In cautările mele, nu am ajuns la nici o certitudine, doar la o speranţă. Dacă ar fi posibil un asemenea miracol ( şi este, pentru că Dumnezeu e mare şi poate orice),atare minune nu va surveni decât în urma unei mari jertfe, şi anume arderea de tot a propriei celebrităţi, sacrificiul numelui. O întoarcere cu smerenie la anonimat şi o nouă încercare.
Proorocul era mai mult un invăţător care preda lecţia de morală folosind constant condiţionalul: dacă nu veţi păzi preceptele, cum deja aţi facut-o, vă vor aştepta cutare şi cutare urgii. Acesta este sensul real al clarviziunii lui în viitor.
Artistul, ca urmaş al profetului, nu este chemat atât să pronosticheze, cât să îşi pună în opera vizionarismul, ca fiinţă înzstrată cu o privire pură, limpede şi neînşelătoare. Astfel fiind, el vede şi arată, călăuzeşte prin „sinceritate”, adică alipirea fugară , ca o tresărire, la temeiurile esenţiale ale lumii.
Horia Stoicanu
17.08.2009
Horia Stoicanu 