Cu greu şi cu păs îmi este retrăirea zilelor de-atunci. Ce era acea „bitnicie” zănatică, sinucigaşă ? Nu mă îndemna pe cale vreun experimentalism adolescentin gen „De veghe în lanul de secară”, din care reţinusem doar scriitura nostimă, iar vagabondajul prezent în „On the road” avea să mă lase rece … peste cinci sau şase ani, când era să îmi pice cartea în mână. Nici nu mă bătea gândul să aduc dreptatea pe pâmânt ca Don Quijotte, nici vreun misionarism nu mă chinuia, nici fuga de vreo nefericire amoroasă. Să fi fost totuşi o frântură din toate, cum se întâmplă adesea inconştient ? Practic, doream să iscodesc lumea adunând trăiri pe de o parte pentru muzica năzuită, pe de alta pentru a ajumge la o concluzie logică, în urma ei urmând să iau o decizie de viaţă. Fiindcă aveam atunci obsesia silogismului ca soluţie emoţională salvatoare, pe lângă multe alte aiureli asemănătoare, raţionaliste, toate urgente şi, inexplicabil, tare zăbavnice la aşteptările mele.
Ne îndreptam spre Podul Constanţa cu trolebuzul, ninsoarea stătuse deocamdată. Mă petreceau doi prieteni, amandoi cu ochi speriaţi, din ce în ce mai tăcuţi cu cât ne apropiam de punctul terminus. Că una e să îţi imaginezi chestii şi alta să vezi omul pe muchia prăpastiei, cu pietrişul gata fugindu-i de sub tălpi. Repetau mereu să am grijă, apoi să nu uit să le scriu. Coborâm, ne îmbrăţişăm, haide-haide, gata. Cum m-am întors cu faţa spre lungul şoselei, cum a prins iar să fulguiască. Am mai privit o dată îndărăt, după care, nefiind sigur că mai erau acolo, am făcut cu mâna fără să mă uit şi am pornit.
Atunci am învaţat spre neuitare că pedestrul nu trebuie să meargă pe partea dreaptă a drumului. Ningea din nou, zăpada se adunase înaltă şi puteam înainta doar pe urmele roţilor de maşină. În stânga, depărtişor, liziera unei păduri tinere, de cealaltă parte câmp gol, alb, amorţit. Vremea se pleca spre seară, zarea se tot întuneca şi, când eram claxonat din spate de vreun camion, trebuia să sar în lături cu chitară şi geantă cu tot, n-aveam altă soluţie. Drept care ghetele se udară curând. Timp de frică nu era, când să mă dumiresc unde eram şi ce făceam, care-mi era scopul, fiindcă pasul următor se vădea în el însuşi o chestiune de rezolvat, trăiam un prezent continuu, de forţă majoră, presant. O dată cu apusul deplin al soarelui am prins să mă bucur de fiecare vehicul ce venea din direcţia opusă, cu faruri mari şi calde, cu clipirea blândă. La un moment dat mi s-a părut că aud un urlet de lup, singura clipă când am stat locului ciulind urechea. Dar nu s-a repetat, aşa că am păşit înainte.
Greu de spus câţi kilometri să fi parcurs aşa. Mă gândeam uneori acasă, ce vor fi facând ai mei, dacă amicii nu mă trădaseră spunându-le ce plan închipuisem. Dacă până la urmă aveam să dau de Leman turcoiaca prin Constanţa, primprejur de Piaţa Chilia, că alt indiciu despre adresa ei n-aveam. De toată jena, nu dispuneam măcar de o hartă, să mă orientez în privinţa localităţilor şi distanţelor. Ci mergeam de-a dura între cer şi pămănt, zgribulit amarnic, să aflu dacă lumea e bună sau rea.
Bani aveam la mine cam cât să cumpăr cinci pâini. Buletinul de identitate îl pierdusem, în portofel ţineam ca act de legitimare un cartonaş de cursant la STACO, din fericire cu fotogrfie şi ştampilă. Mai erau acolo câteva poze surprinzându-mi vanitatea, căci mă înfăţişau cu părul lung, dar nici chiar prea, abia depăşind lobul urechii. În geantă, un pieptene, un săpun, pasta de dinţi, un set de corzi noi, câte două rânduri de chiloţi şi ciorapi, un pix şi un carnet de notiţe. Măre-Doamne, cu asemenea bagaj intenţionam să ajung la ţărmul mării, apoi Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, ca repere mari, de atins în luni de zile. Că se putea termina totul curând, la doi paşi de casă, rebegit în şanţ ori călcat de basculante, nu-mi da prin minte. Ce pot spune, nici inimă uşoară n-aveam. Pe lângă disperarea cronică, o vătămare sufletească fără nume, durere surdă, iraţională, setoasă de linişte şi împăcare, sonoră în mine ca hârşâitul a două cuţite ce se ascut unul de altul neîntrerupt. Dar peste ele răsăreau de undeva crâmpeie melodice fantastice, furându-mă în spaţii respirabile. Si uite aşa trăiam eu şi nu muream.
Până la urmă, imposibil de spus când, m-a claxonat violent din spate o dubiţă. Am sărit imediat în dreapta pierzându-mi echilibrul şi căzând, încât chitara a sunat straniu. Şoferul m-a întrebat nervos că ce-i, care-i treaba, şi eu am fost capabil doar să arăt cu degetul în direcţia de mers. „Urcă şi te duc până în prima comună”, a spus el. O dată ajuns, ce era să fac acolo, în prima comună, cu nume neştiut, cu un felinar chior în răscrucea centrală ? Am bătut la poarta unui creştin. De răspuns n-a răspuns nimeni, însă tot am apăsat clanţa şi am intrat. Şi atunci eram deodată pe alt tărâm, încât am rămas locului năucit de luciri şi de căldură. Bătrânul spărgea lemne în curte, în camaşă, cu căciulă de blană pe cap, iar lângă buturugă aprinsese un foc mic şi iute, să lumineze. Umbra lui uriaşă se mişca rapid pe pereţii casei, pe când fluiera şi dădea cu sete, de nu mai ştiai care-s aşchii şi care scântei. Că cine-s şi ce vreau? Mi-am dat seama imediat că trebuie să scornesc ceva, fiindcă sinceritatea i-ar fi părut o gogoaşă jignitoare. Aşa că, uite, eram un student şi trebuia să ajung la Constanţa şi, aici era cheia discursului: „am intrat în pană de bani”. Expresia, necunoscută, l-a descumpănit puţin, i-a intrigat isteţimea, stârnindu-i un interes binevoitor. Mi-a adus îndată o felie mare de pâine unsă cu grăsime de porc, apoi, pe când se scărpina în cap întrebând dacă am vreun act de identitate, intră pe poartă un ins durduliu, în cizme de cauciuc şi cu o scurteică de postav cafeniu pe el. „Ia să vezi, nepoate, dânsul e student de la Bucureşti şi merge la Constanţa. A intrat în pană de bani. Nu-l duci o bucată de drum?” A reieşit că nepotul, şofer pe un autobuz-rată, avea de transportat ceva la Slobozia. M-a lăsat acolo, la intrarea în gară, după ce în câteva rânduri mă descusese, de dragul discuţiei, cum ajunsesem fără parale, minunându-se cum intră omul uneori, fără nici o vină, în pană de bani.
Ne îndreptam spre Podul Constanţa cu trolebuzul, ninsoarea stătuse deocamdată. Mă petreceau doi prieteni, amandoi cu ochi speriaţi, din ce în ce mai tăcuţi cu cât ne apropiam de punctul terminus. Că una e să îţi imaginezi chestii şi alta să vezi omul pe muchia prăpastiei, cu pietrişul gata fugindu-i de sub tălpi. Repetau mereu să am grijă, apoi să nu uit să le scriu. Coborâm, ne îmbrăţişăm, haide-haide, gata. Cum m-am întors cu faţa spre lungul şoselei, cum a prins iar să fulguiască. Am mai privit o dată îndărăt, după care, nefiind sigur că mai erau acolo, am făcut cu mâna fără să mă uit şi am pornit.
Atunci am învaţat spre neuitare că pedestrul nu trebuie să meargă pe partea dreaptă a drumului. Ningea din nou, zăpada se adunase înaltă şi puteam înainta doar pe urmele roţilor de maşină. În stânga, depărtişor, liziera unei păduri tinere, de cealaltă parte câmp gol, alb, amorţit. Vremea se pleca spre seară, zarea se tot întuneca şi, când eram claxonat din spate de vreun camion, trebuia să sar în lături cu chitară şi geantă cu tot, n-aveam altă soluţie. Drept care ghetele se udară curând. Timp de frică nu era, când să mă dumiresc unde eram şi ce făceam, care-mi era scopul, fiindcă pasul următor se vădea în el însuşi o chestiune de rezolvat, trăiam un prezent continuu, de forţă majoră, presant. O dată cu apusul deplin al soarelui am prins să mă bucur de fiecare vehicul ce venea din direcţia opusă, cu faruri mari şi calde, cu clipirea blândă. La un moment dat mi s-a părut că aud un urlet de lup, singura clipă când am stat locului ciulind urechea. Dar nu s-a repetat, aşa că am păşit înainte.
Greu de spus câţi kilometri să fi parcurs aşa. Mă gândeam uneori acasă, ce vor fi facând ai mei, dacă amicii nu mă trădaseră spunându-le ce plan închipuisem. Dacă până la urmă aveam să dau de Leman turcoiaca prin Constanţa, primprejur de Piaţa Chilia, că alt indiciu despre adresa ei n-aveam. De toată jena, nu dispuneam măcar de o hartă, să mă orientez în privinţa localităţilor şi distanţelor. Ci mergeam de-a dura între cer şi pămănt, zgribulit amarnic, să aflu dacă lumea e bună sau rea.
Bani aveam la mine cam cât să cumpăr cinci pâini. Buletinul de identitate îl pierdusem, în portofel ţineam ca act de legitimare un cartonaş de cursant la STACO, din fericire cu fotogrfie şi ştampilă. Mai erau acolo câteva poze surprinzându-mi vanitatea, căci mă înfăţişau cu părul lung, dar nici chiar prea, abia depăşind lobul urechii. În geantă, un pieptene, un săpun, pasta de dinţi, un set de corzi noi, câte două rânduri de chiloţi şi ciorapi, un pix şi un carnet de notiţe. Măre-Doamne, cu asemenea bagaj intenţionam să ajung la ţărmul mării, apoi Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, ca repere mari, de atins în luni de zile. Că se putea termina totul curând, la doi paşi de casă, rebegit în şanţ ori călcat de basculante, nu-mi da prin minte. Ce pot spune, nici inimă uşoară n-aveam. Pe lângă disperarea cronică, o vătămare sufletească fără nume, durere surdă, iraţională, setoasă de linişte şi împăcare, sonoră în mine ca hârşâitul a două cuţite ce se ascut unul de altul neîntrerupt. Dar peste ele răsăreau de undeva crâmpeie melodice fantastice, furându-mă în spaţii respirabile. Si uite aşa trăiam eu şi nu muream.
Până la urmă, imposibil de spus când, m-a claxonat violent din spate o dubiţă. Am sărit imediat în dreapta pierzându-mi echilibrul şi căzând, încât chitara a sunat straniu. Şoferul m-a întrebat nervos că ce-i, care-i treaba, şi eu am fost capabil doar să arăt cu degetul în direcţia de mers. „Urcă şi te duc până în prima comună”, a spus el. O dată ajuns, ce era să fac acolo, în prima comună, cu nume neştiut, cu un felinar chior în răscrucea centrală ? Am bătut la poarta unui creştin. De răspuns n-a răspuns nimeni, însă tot am apăsat clanţa şi am intrat. Şi atunci eram deodată pe alt tărâm, încât am rămas locului năucit de luciri şi de căldură. Bătrânul spărgea lemne în curte, în camaşă, cu căciulă de blană pe cap, iar lângă buturugă aprinsese un foc mic şi iute, să lumineze. Umbra lui uriaşă se mişca rapid pe pereţii casei, pe când fluiera şi dădea cu sete, de nu mai ştiai care-s aşchii şi care scântei. Că cine-s şi ce vreau? Mi-am dat seama imediat că trebuie să scornesc ceva, fiindcă sinceritatea i-ar fi părut o gogoaşă jignitoare. Aşa că, uite, eram un student şi trebuia să ajung la Constanţa şi, aici era cheia discursului: „am intrat în pană de bani”. Expresia, necunoscută, l-a descumpănit puţin, i-a intrigat isteţimea, stârnindu-i un interes binevoitor. Mi-a adus îndată o felie mare de pâine unsă cu grăsime de porc, apoi, pe când se scărpina în cap întrebând dacă am vreun act de identitate, intră pe poartă un ins durduliu, în cizme de cauciuc şi cu o scurteică de postav cafeniu pe el. „Ia să vezi, nepoate, dânsul e student de la Bucureşti şi merge la Constanţa. A intrat în pană de bani. Nu-l duci o bucată de drum?” A reieşit că nepotul, şofer pe un autobuz-rată, avea de transportat ceva la Slobozia. M-a lăsat acolo, la intrarea în gară, după ce în câteva rânduri mă descusese, de dragul discuţiei, cum ajunsesem fără parale, minunându-se cum intră omul uneori, fără nici o vină, în pană de bani.
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
