Am scris la piese în domeniul muzicilor lejere de mi s-a acrit. Totuşi, majoritatea oamenilor mă cred străin de note şi manifestându-mă doar ca textier. Probabil faptul se datorează activitaţii de interpret cu totul sumare. Or, cum se cunoaşte, interpretul ia totul. De aş fi stat mai mult pe scenă, probabil că lumea m-ar fi considerat autorul a tot ce-mi ieşea pe gură, chiar de aş fi spus Legea lui Arhimede ori Juramantul hipocratic. Aşa merge. Pe urmă, dacă apărea Arhimede să mai zică ceva, audienţa s-ar fi mirat: “Cum aşa, ştii şi d.ta piesa asta a lui Horia Stoicanu”?!
Nerecunoaşterea valenţei componistice m-a afectat şi m-a enervat, m-a întristat şi m-a revoltat, şi n-a fost nimic de făcut până în ziua de azi. Dar nici de acum înainte nu întrevăd schimbări majore, pentru păcatele mele, cele multe, cele grele.
Necazurile au prins contur cu ani în urmă, pe când mergeam la casa de cultură V.I.Lenin, de pe Rahova, veche şi elegantă clădire administrativă demolată azi, să asist la spectacolele trupei Cometele. Era un grup studenţesc de covers, foarte la modă, la concurenţă cu formaţia Sincron. Cum însă aceasta, avându-l drept solist pe Cornel Fugaru, cânta nişte subţirele preluări folclorice, o consideram un simplu pamplezir de mocofani. La o aniversare a lui Ştefan Peşelu i-am întâlnit pe componenţii Cometelor, aterizaţi acolo întamplător, pe Zobi basistul, pe armonistul Chiko, pe Shoni, chitara solo. M-au câştigat imediat, mai ales primul. Aveam să-i cunosc apoi pe vocalistul Cornel Guriţă şi pe tobarul Dorel Vintilă, zis Baba, care mi-a şi cântat pe o imprimare, adus de Dan Tufaru, când am compus ceva pentru Teatrul de Comedie; la urmă de tot, singurul muzician veritabil dintre ei, Cornel Ionescu, muzicuţa numarul unu pe continent la ora actuală, vestit până în Japonia. La “Lenin” l-am văzut pe Nicu Ceauşescu, cel mai însemnat reprezentant al comuniştilor de vază (şi singurul în afară de Adrian Păunescu) ce mi-a apărut vreodata dinaintea ochilor în carne şi oase, concret. M-am uitat la el strâmb, involuntar. Era prins în conversaţie cu nişte lichele slugarnice, predicându-le ceva neînţeles, neauzit, căci sunetul mergea duium şi mă aflam hăt, tocmai la vreo cinci metri depărtare. Desigur, pentru mine Nicu Ceuaşescu era un utecist obscur, iar zmeii se aflau pe scenă. Ignoram că sunt prieteni la cataramă, mai bine.
Despre Baba am auzit, cunoscătorii să mă corecteze, că ar fi fiu adoptiv al familiei Ceauşescu; că nu izbutea să termine facultatea în capitală şi de aceea a fost trimis la Timişoara, unde a intrat în grupul “Sfinţii”, rebotezat apoi “Phoenix”; şi că aşa se explică indulgenţa acordată de oficialitaţi acestei formaţii în privinţa vestimentaţiei şi aspectului hirsut, a difuzărilor radio, concertelor şi apariţiilor discografice. De fapt, te ia râsul când auzi despre aşa-zisa disidenţă a acelor baieţi, fiind notorii chefurile cu mai marii zilei şi slăbiciunea nutrită pentru ei de Nicu Ceauşescu. Dar nu-i asta treaba mea, ci să mă întorc la “Lenin”. Am ajuns acolo cu mult înainte să se deschidă uşile pentru serata dansantă a Cometelor, într-o joi, ca să n-am probleme la intrare. Repeta o trupă de amatori. Şi atunci, pe loc, am avut parte de una din cele mai surprinzătoare întâmplări din mult surprinsa mea viaţă, anume să asist la interpretarea în prima audiţie publică (dar cam fără public, fiind prezent doar eu şi încă vreo duzină de rătăciţi) a unei preafrumoase şi extraordinare melodii, intitulată “Bătrânul pirat Barbarossa”, piesă mişcată, cu haz, o bijuterie, ce mai! L-am întrebat pe vocalist dacă ştie cine a compus-o. “Eu”, a răspuns el mândru. Dar bucata n-avea mai mult de două luni de când o scrisesem şi apoi o ziceam cu foc pe prispa de la Villa Zoe, împreună cu Cioculescu, parcă şi cu Mister X. Asemenea întâmplări n-au fost rare cu melodiile mele, multe fiind imprimate pe când le ziceam pe la ceaiuri, iar apoi benzile circulau în oraş. Băiatul a plecat întorcându-mi spatele fără nici o explicatzie. Cam aşa. Era atunci prima dată când luam notă că mi se fură un cântec. Şi n-am avut nici un mijloc să răspund, ca totdeauna apoi.
Cioculescu mă vizita mai rar, însă eram la fel de buni amici, comentam împreună orice noutate din lumea rock şi mai trăgeam câte un pahar în ascuns de biata mama, când trecea el pe la noi seara, uneori direct de la facultate. În ce mă priveşte, aveam acum o legatură stabilă şi eram mai echilibrat, cât de cât, mai domol cu alcoolul.
Într-o vreme a apelat la serviciile mele ca scriitor, căci mă dedam aventurilor penei din timpuri vechi, cum am povestit. Folkistul trăgea clopotele unei anume L.B., muziciană şi ea, membră într-o formaţie feminină. Într-acestea, sosea cu două sticle de vin roşu, câte una de căciulă, se aşeza la biroul meu în faţa unor coli albe şi înşira pe hârtie ceea ce îi era dat să audă. Iar subsemnatul controlam absolutul de pe divan, ca un împarat chinez, rezemat de o pernă mare, pufăind Carpaţi şi aflându-mă pradă unor mari transportări în eter, de unde pescuiam cuvinte magice pentru domnişoara cu pricina. De multe ori mă întreaba dacă ce imaginam nu era exagerat. “Nu, îl asiguram eu, scrie aşa că o înebunesti”. Eram de absolută bună credinţă. Şi, din câte mi s-a dat de înţeles ulterior, exagerarile mele, de vor fi existat, s-au dovedit extrem de eficace.
Văzându-ne mai rar, bineînţeles că şi volumul colaborării noastre s-a micşorat. Din acea perioadă îmi amintesc doar două contribuţii ale mele, amândouă de oarece succes. A apărut într-o zi cu o partitură gata scrisă şi cu titlul ei. Ţinea morţiş să se cheme “Constantin şi Veronica”, el ştie cum îi căşunase. Am scris deci textul pentru bucată, atât cât să o pun pe roate, adică până unde zice: “Veronica/ strângătoare ca furnica/ gânditoare se aşează/ cu picioarele pe fază,/” uşor modificat ulterior de cineva care l-a continuat adăugându-i strofa lipsă. Poate sa fi fost Florian Pittiş, poate Adrian Păunescu, sau cine ştie cine. Apoi mi-a adus un text al lui Grasu, un fel de comandă, căci era zor-nevoie să prezinte o melodie după el într-o zi sau două. Mi-am stricat un rock tocmai început şi într-un ceas a ieşit ceea ce avea să fie cunoscut ca “Un om pe nişte scări”. Nu cunosc dacă el a menţionat vreodată aceste amănunte. Poate a neglijat, fiind chestii mărunte, sau negăsind încă timp.
Ca să mă întorc acum în general la cântecele proprii de care au beneficiat alţii, serie inaugurată de “Bătrânul pirat Barbarossa”, ani lungi am nutrit convingerea că mai bine las publicului satisfacţia comodităţii şi credinţelor lui. Căci în definitiv oamenii sunt interesaţi cu precădere de substanţa ofertei şi foarte puţin de identitatea creatorului. A le cere să memoreze un nume pare câteodată exagerat. Cu autorii sustragerilor însă lucrurile se schimbă. Şi întrucât după 1989 s-au pretat la ocultări suplimentare, mi-am cam ieşit din pepeni.
Totuşi nu pun daravera la inimă atât cât ar crede binevoitorii. Mai degarabă privesc înţelegător spre trecut, ajutat şi de împrejurarea că Dumnezeu mi-a dat destul; încât, chiar dacă soarta m-ar supune la noi necazuri, înca este de unde. La ce aş spune, aşadar, “tot adevarul”? Singura reparaţie posibilă ramâne îngroparea pe veci a acelor imposturi în identitatea lor goală-goluţă.
Iar sticlele de vin roşu mai înainte pomenite îmi evocă serile de iarnă când poposeam la cârciuma Stadion, uneori chiar cu Cioculescu, alteori cu Spirache, Marocanul, John Marinescu. Cum intram pe Dr.Staicovici, pe trotoarul stâng, îl fluieram pe Constantin Cracea, zis Titicul, pictor în devenire, mare amator de bere, dar treacă de la el orice-ar fi fost. Îl seca o iubire neîmpărtăşită, mai avea şi necazuri acasă, în familie, viaţă grea. Prinţesa lui se pregătea pentru conservator, studia pianul, iar Titi fredona fără istov “Fur Elise” , ba îngânat, ba şuierat. Purtam nesfârşite dispute pe tema conservatorism-modernism în artele plastice, amicul fiind tobă de documentaţie, iar eu zgândărindu-l mai mult dintr-o înclinaţie gratuită pentru speculaţie şi ca să-l contrariez. Toate dezbaterile noastre porneau cu o aserţiune oarecare, numai în zona picturii sau sculpturii să fi fost, după care replica celuilalt venea ca ghilotina, absolut indiferent de subiect: ”Nu sunt de acord!” Cu asta începea razboiul. ‘Herr Ober, nişte beri aici!” Şi ţin-te cu nonfigurativii, că cine-i Brâncuşi pe lângă Paciurea? lupte grele. La Stadion au dobândit celebriatate , cu îngăduinţa dvs., lucrările lui Irving Stone inspirate din vieţile marilor plasticieni, “Agonie si Extaz”, “Bucuria vieţii”, multe volume din cele apărute la editurile Minerva Meridiane. Era o lume pestriţă, în general mai puţin stilată ca la Brădet, populată cu personaje simple şi pitoreşti. Foarte cunoscut se făcuse un alcoolic învederat, fost aviator de elită, rezemat cât era seara de lungă de soba încinsă. De la o vreme, nehotărâta însă, la ceasul când i se abătea lui, se desprindea de acolo şi ataca vânând câte o drojdie, o şliboviţă. Avea un stil personal inconfundabil, patentat. Apărea în spatele tău cu faţa scofâlcită, mustaţa îngălbenită de tutun prost, slab de ziceai că se fragmentează şi ţinând în mână o monedă de un leu: “Fac pariu cu tine că pot să pun banul ăsta pe muchie, aici pe ciment, aşa băut cum sunt, pe când tu n-o să fii înstare niciodată” . Să încerci aşa ceva n-avea nici un rost, imposibilitatea fiind cât se poate de probabilă. Dar unii se încumentau la prinsoare fie din curiozitate, fie din capriciu. Se prefăceau că încearcă şi dau greş, apoi îl invitau să facă demonstraţia. Atunci, omul se lăsa într-un genunchi şi, cu moneda în mână, privindu-te cu un zâmbet zeflemitor, începea un descântec format din trei propoziţii scurte, rostite pe un ton cam ameninţător: “Nixam hau! Nexam hau! A katar samo!” Te uitai, banul stătea cuminte pe cant. Rareori se întâmpla să cadă, dar atunci galeria funcţiona în favoarea lui şi tot dădeai băutura. Nixam hau, nexam hau!
(VA URMA)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
