Trec peste multele ocazii cu care era să mă înec, peste cele câteva zeci de electrocutări, şi sar direct la prima situaţie când mi-am spus serios că îmi sunase ceasul. Se leagă de muzică aşa şi aşa, dat fiind că atunci eram un începător cu doar câţiva ani de chitară. De fapt abia mă iţisem la un instrument propriu, venit târziu, un chilipir de la un fost coleg din Liceul Lazăr. Ca învăţăcel, foarte mă interesau succesele internaţionale, cover-urile. La drept vorbind, muzica era doar latura spectaculoasă a stilului de viaţă la care aspiram. Bineînţeles, capul îmi era plin de fete şi de petreceri cu băutură, însă mă munceau serios şi problemele de conştiinţă, un soi de existenţialism personal, nebulos şi foarte mândru. Dilema ce mă muncea cu osebire la un moment dat era să aflu dacă lumea e bună sau rea, ceea ce nu puteam desluşi din cauza familiei şi a prietenilor, mediul meu curent. Aşa că în cele din urmă veni timpul să mă desfac din atari învelitori, din atari menajamente, şi să ies la drumul mare, să decid problema. Cum să procedez ?
La această întâmplare şi grea cumpănă a contribuit, trebuie să admit, şi cunoştinţa cu o turcoaică de seama mea, o constănţeancă frumoasă-coz, cunoscută în Bucureşti la o petrecere. O chema Leman şi aflasem că locuia în oraşul-port, undeva pe lângă Piaţa Chilia. Ieşiserăm împreună din camera unde se dansa, trecând în curtea casei, apoi ne-am aşezat frumos pe pragul porţii. Avea ochii migdalaţi şi picioare lungi, strălucitoare în lumina becului. Şi s-a apucat să plângă. Îşi plecase capul pe umărul meu, tristă, neajutorată, tot întrebându-mă de ce nu o lasă ai ei să defileze de 1 mai în costum sportiv, adică în tricou şi şort. De ce? Cum nu găseam răspunsul, o consolam cum mă pricepeam. N-a fost mai mult, însă gândul mi-a rămas la ea destulă vreme, măcar că între timp uitase probabil cu desăvârşire catifelata noapte de mai.
Aşadar urma să devin un beatnik real, cu muzica la el şi aşternut drumului. Chitară aveam acum, un hârb lipsit de toc, înveşmântat într-o husă albastră, cusută manual din pânză permeabilă. În general îmi botezam instrumentele, dar gioarsei ăsteia chiar nu-mi amintesc cum îi spunea. Era fabricată în oraşul din nord cu nume de regină, ca tot ce se afla atunci pe piaţă. De unde s-a şi născut mai încoace vorba: „mai ţii minte, pretine/ când cântam din reghine ?” Câteva scule din import se mai zăreau ici şi acolo, un Epiphon la M. Baniciu, un Hoeffner la Piki Inglesis, trecut apoi la D. Stănculescu, un Gibson la Mircea Valeriu Popa. Îndeobşte ne descurcam cu ce aveam, norocoşii comandându-şi unicate direct la fabrică. Cu corzile, altă pacoste. Se găseau numai „Hora”, ieftine şi rele, a treia (G) rupându-se după două săptămâni de folosinţă, prima cam după trei. Se puteau lua şi la bucată, ne făceam provizii. De la timişoreni am învăţat un truc secret, de fapt o cârpeală nevoiaşă. Setul se scotea, se curăţa bine cu vată, apoi se introducea într-o oală cu apă clocotită. După o ebuliţie lungă cât faci o cafea, se scoteau, se ştergeau cu spirt şi se întindeau iar pe instrument. Sunetul recăpăta ceva din strălucirea iniţială, dar dura puţin şi sârmele se rupeau mai lesne.
Pe scenă, preluarea se făcea prin microfoane, nu se pomeneau electro-acustice cu cablu, cu procesoare. Se auzea rău, noroc însă că, în folk, toată lumea cam la fel. Cât despre amplificare, formaţiile importante dispuneau de echipamente proprii, fie manufacturate, fie importate mai ales din URSS şi Polonia. Noi apărând în deschidere, ne bucuram de dotarea grupului respectiv. În ce mă priveşte, cel mai des colindam prin turnee cu Roşu şi Negru, iar Liviu Tudan, dimpreună cu Dorian Ciubuc de la mixer, purtau de grijă să se audă ca lumea, în măsura posibilităţilor. Bibi Ionescu, basistul Sfinx, era un electronist de clasă, autor al primului şi poate singurului sintetizator lucrat la noi, ca şi al unei game întregi de “staţii”. Cel mai celebru deţinător era însă Roland, el închiria şi “puterile”, şi boxele, şi microfoanele. Dar condiţiile asiguratorii erau jalnice, mai nu se petrecea spectacol pe ploaie în care să nu se curenteze careva. Te apropiai prea mult de stativ, simţeai pe buze electricitatea. Din fericire, n-a avut loc niciun accident fatal, dar numai din mila Celui de Sus.
Spectacolele mi se păreau toate la fel. Începeau cu dureri de cap şi mai ales de stomac, gâtuire, confuzie mentală. Eram disperat că voi uita cuvintele. Prea puţin luam în considerare acasă să cânt de mai multe ori ceea ce-mi propuneam în repertoriu, dispreţuiam cumva repetiţiile ca bune pentru interpreţi, ceea ce în mintea mea rezona cu un fel de papagali. Decât să pun placa, ziceam, mai bine scriu un cântecel nou. Rău cuget, de bună-seamă. Vorbele le rosteam totuşi fără greşeli, dar crispat, încordat, tensionat de următoarea frază. Căci nu trebuie să gândească omul ce va spune, ci doar să retrăiască în prezentul continuu mesajul săpat pe circumvoluţiuni, şi doar aşa va convinge. Mă exaspera pe de altă parte neputinţa de a acorda perfect instrumentul. Cu jafurile acelea de chitări, nici o mirare. Nedispunând de tuner, luam de la colegi un sunet standard de flaut sau de clapă, însă acordajul mergea bine doar până la pragul patru. Mă deprima. Ieşeam pe scenă fie demoralizat, fie scos din sărite. Acolo, sute de mii de ochi scăpărau în întuneric. Poate că cel mai bine aş descrie senzaţia povestind o întâmplare din armată. Fuseserăm în poligon, la trageri. Până să isprăvim tirul, până să adunăm cartuşele împrăştiate în iarbă, s-a întunecat. Iar până să facem apelul de plecare şi să ne încolonăm, noaptea căzuse de-a binelea. Mai şi ploua mărunt, iar vântul bătea cu arţag. De la o vreme, nu mai distingeam peisajul, ci doar umerii soldatului din faţă. Nu peste mult am ajuns la o punte îngustă, peste care să trecem Someşul învolburat. Imposibil să mai distingi ceva, orice. Puteai înainta cu ochii închişi, era acelaşi lucru.Cel din fruntea coloanei avea o lanternă, dar restul şirului păşeam printr-un neant negru-tăciune, cu umărul stâng către mal, ţinându-ne de mână. Nici măcar nu aveam habar cât de lată e puntea, contam doar pe dimensiunea bocancului. Paşi înceţi, târşâiţi a pipăire, în tăcere deplină. Doar sub noi râul mugea înspumat, în hău. Deasupra, nici o stea, aceeaşi beznă umedă şi rafalele.
Aşa a fost pentru mine pe scenă, cu diferenţa că aici nu aveam camarazi pe care să mă bizui. Mă descurcam onorabil, fără a străluci. Dacă mă aflam în formă şi evoluţia era apreciată furtunos, simţeam pe faţă, ca orbii, adierea pornită dintre palmele celor ce aplaudau. Însă în principal abia aşteptam să scap, să pun instrumentul în husă, să aprind o ţigară, să iau o duşcă de ceva. Băutura era îndătinată, cum a şi rămas. Dar cine să ştie exact licoarea anume, vremea ei, sau , şi mai ales, doza potrivită ? Aveau loc excese, fără intenţie. Şi aşa, odată ajuns în culise, mă destindeam, glasul îmi revenea ca prin minune la timbrul normal, închinam paharul, beam tutunul şi împărăţeam. În spatele scenei avea loc toată distracţia, bancurile, poveştile, farsele. Păi s-a întâmplat, de-o pildă, să mergem în turneu cu Iris, Iliuţă Stoian si eu în deschidere. Ne terminăm noi treaba, ieşim în spatele cortinei şi ne apucăm de joacă. Adică era o piesă în vogă atunci, Feelings. Pe melodia aceea am prins să brodăm nişte cuvinte româneşti, de dragul hazului. Cinstitul Pralea, pe numele său Ion Dumitrescu, tobarul de la Iris, brunet net, ne privea atent. El, după unele păreri, îşi luase bacalaureatul, dar lumea sta în cumpănă ce să creadă. Ilie Stoian şi cu mine aşa am nimerit-o până la urmă, că versurile grăiau cam astfel: „Nelu, Nelu Dumitrescu/ nepotul lui Eminescu”, etc. Şi cântam cu mare tragere de inimă. Ei, şi până la urmă se ridică Pralea, mă ia de-o parte şi-mi spune cu destulă amărăciune: „Horia, dar să ştii că eu nu sunt nepotul lui Eminescu!” Ce sa fac? Am luat notă. Am dat aici un exemplu mărunt, dar şotiile se numărau cu sutele, cum ştie oricine s-a vâjâit prin turnee.
Să mă întorc acum la bolunzeala ce-mi căşunase câţva ani mai înainte cu privire la universul moral. Bună e făptura omenească, rea e ea ? Lucrurile mari nu vin gratis, cu atât mai puţin o desluşire netedă cu privire la asemenea chestiuni. Iar pentru atare miză, eram dispus să risc.
Deacii, cum spune cronicarul, haide să plec în lume. Prietenii se cam speriaseră de planul meu, nu fără oarece admiraţie secretă. Care mă îmboldea şi mai abitir la drum. Eram liber atunci, tocmai părăsisem vestita STACO, Şcoala tehnică de arhitectură şi construcţii, unde căutasem refugiu ca să evit încorporarea. Asta fiindcă avusesesm dificultăţi cu matematica la terminarea liceului şi tot timpul mi-l dedicasem recuperării, să pot lua bacalaureatul. Stagiul militar aveam să mi-l îndeplinesc după terminarea învăţăturii, nici prin cap nu-mi trecea să mă fofilez. Cu toate mizeriile din cazărmi, nu regret deloc experienţa şi îi deplâng acum pe cei care, la asemenea vârstă, n-au făcut un marş de noapte, n-au simţit cotul camaradului şi n-au tras în viaţa lor cu o armă. Aşa că pentru literatură, domeniul meu prefereat, nu mai rămasese vreme şi nu m-am încumetat cu înscrierea la examen. După trecerea valului de conscrieri, mi-am luat tălpăşiţa de la STACO, apucându-mă iar de citanie. Odată cu venirea iernii lui ’68 către ’69, nebunia vagabondajului prinsese să mă scurme insuportabil şi până la urmă i-am cedat.
Trecuse Anul Nou, cred că era în jur de 7 ianuarie. Zăpadă căzuse multă, haine potrivite n-aveam. Am luat pe mine două pulovere şi un pardesiu mai gros, crem, ghete în picioare, nişte pantaloni subţirei, dar cu indispensabili pe dedesubt, iar pe cap un vechi chipiu al vânătorilor de munte, găsit în pod printre vechituri. Şapca aceea avea o cataramă metalică în frunte şi acoperitori pentru urechi, de coborât la nevoie, ceea ce mă şi apăra de frig, dar îmi ascundea şi părul lung. Că nu era cazul să fac paradă de asemenea simbol al independenţei când era să întâlnesc poliţai, iscoade şi mulţi oameni simpli, neştiutori de ale bitniciei, în general conservatori.
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
