Chestia cu Madama (că trebuie până la urmă să vorbesc şi despre ea, cum am promis) a început aşa. Umblam prin tot locul ahtiat să pun pe picioare un studiou personal, căutam mai ales informaţii, dar doream şi să văd cu ochii realizările celor ce încropiseră deja câte ceva. Unul dintre ei era chitaristul Fredi Onofrei (Harvest), timişorean stabilit în Bucureşti, în apropierea Pieţii Naţiunilor. Ambiţia pomenită îmi căşunase împingând la extrem dezideratul personalitaţii muzicale totale, menţionat într-un articol cu titlul “Folkul şi generaţia sa generică”. El consta în a face totul de unul singur, compoziţie, interpretare instrumentală, vocală, text, năzuind spre un fel de autarhie artistică. Puţini ajunseseră acolo: Nicu Vladimir, Ciabi Zaharia, Mircea Valeriu Popa printre ei, iar cel care chiar înfăptuise ceea ce doream eu era Vali Sterian, cu studiou în toată regula pe Str.Inişor, lângă Facultatea de Teatru şi Cinematografie. La toate cele menţionate, el adăuga abilitatea ingineriei de sunet şi a orchestraţiei, adică un efort enorm. Vali îl avea colaborator pe Onofrei într-o emisiune TV şi mi l-a prezentat. Ajuns deci acasa la Fredi să examinez o placă de sunet nouă din ordinatorul lui, mi-a pus câteva bucăţi trase pe un recorder Four Tracks, acceptabile ca sound. Nici una nu era definitivată, iar de vorbe, nici zare. Pe moment nu am avut altă informaţie decât aceea că Fredi lucra partea instrumentală împreună cu valorosul Niki Oagăn, al cărui nume era în sine o recomandare. Peste o săptămână, zece zile, avea să iasă la iveală că în spatele daraverii se afla Cioculescu, pornit să apară pe piaţă cu un album personal, plan secret, cu echipă secretă, stilul lui.
Proiectul m-a atras îndeosebi prin două fragmente, cel ce avea să devină balada “Fântâni”şi viitoarea “Madamă de pică”. Dar va mai trece până să intru în sucul lor, să le imaginez versurile şi să le dezvolt melodic până la întinderea cunoscută acum. Mai lesne ceva la prima, unde a fost suficientă scrierea partiturii refrenului, mai trudnic la Madama, care, în afară de partea a doua, a necesitat şi un bridge. Primele segmente ale melodiilor (strofa) i-au aparţinut colegului Cioculescu în totalitate. Despre restul materialului voi vorbi mai încolo, fiindcă acum tocmai mi-a venit în minte altceva, asta-i situaţia.Totuşi, să mai amintesc doar atât, că după ceva vreme fiind invitat să susţin un spectacol la Cluj şi apucându-mă să repet bucata, am observat că fără interludiul instrumental nu rezista ca durată. Drept care, în disperare de cauză, am mai scris o strofă, ea neaflându-se pe disc.
Fredi se ştia cu vechiul meu amic Ştefan Peşelu, puneau la cale o trupă rock, iar acel prieten este un tip despre care am de gând să înşir aici câteva rânduri.
Părinţii noştri fiind foarte apropiaţi, m-am pomenit jucându-mă cu el de-a buşilea pe covorul din sufragerie poate înainte să fi învăţat cum mă cheamă. Am crescut împreună, am învăţat să înotăm şi să patinăm împreună, am fost colegi în şcoala primară, apoi la liceu. Mi-am făcut păcat mare cu el, căci, fără să ştiu ce va aduce viaţa, i-am pus chitara în braţe la nu mai mult de un an de când mă apucasem eu însumi. Mergeam la cumpărături şi mă opream în dreptul curţii lui, unde îl zăream printre ostreţele gardului repetând sub cireş. “Ce cânţi ?” îl întrebam. Iar el: “Fii atent !”, şi prindea să zică ceva din gură strâmbându-şi maxilarele ca să producă un sunet “electric”, în timp ce mâinile atingeau foarte arare instrumentul sau deloc. El crede astăzi că este unul dintre cei mai buni chitarişti ai lumii, că m-a depaşit ca tehnică de mult, mă rog. A pus la cale cam o sută de formaţii, fără noroc. Mereu în repetiţii, mereu pe ultima sută înaintea apariţiei pe scenă, dar rareori evoluând efectiv, mereu înebunit de cutare difuzor, cutare staţie, cutare effect-device, a reuşit să apară la TV o dată după schimbarea din 1989, cu o piesă inspirată de evenimente. A fost difuzat la radio cu trei-patru titluri şi a dat tot atâtea interviuri prin ziare. În rest, după el, numai şi numai ghinioane, invidii asupritoare, boicoturi, mârşave conspiraţii, persecutare politică, destin vitreg. Pe vremea comuniştilor prinsese un contract bun cu o formaţie de cârciumă în RDG. În subsidiar, vindea acolo pahare şi alte socoteli de pe la noi, se întorcea cu maşini de tricotat, treaba mergea. Dar geniul lui artistic nu era hărăzit unei blânde soarte, căci estul îi refuza adevărata glorie. A decis deci să escaladeze cortina de fier şi a trecut în Cehoslovacia, iar de acolo, cu trenul, era să intre în Austria. Avea un plan serios, bine ticluit pentru a înşela autorităţile, pregătise o poveste deşteaptă nevoie mare. La graniţă, poliţia: “Biletul, actele, viza !”. “Păi, zice Ştefan, viză nu am, că nici nu-mi trebuie, nu stau mult. Eu lucrez în RDG, ia uitaţi-vă ce scrie aici. Sunt muzician, chitarist solo, şi am treabă la Viena doar să-mi cumpăr nişte corzi, că mi s-a terminat şi ultimul set”.
“Daaaa ?” s-au minunat reprezentanţii lagărului socialist şi hop cu el în închisoarea Maria Tereza. Acolo a stat o vreme la zdup împreună cu nişte ruşi şi polonezi la fel de isteţi, poate însă cu umor şi, ascultând cum vuiau deasupra patrululele aviatice sovietice, ziceau că vin americanii să-i elibereze. L-au adus in ţară cu cătuşe la mâini, săracul.
De o naivitate enormă, de o bună credinţă fără margini, a fost uşor înşelat de orice neisprăviţi şi a trecut realmente printre gloanţe în 1989, precum susţine şi precum eu unul îl cred. S-a înscris apoi la ţărănişti şi era nelipsit din Piaţa Universităţii. Întâlnindu-ne în mulţime, sub balcon, mă asigura că în curând va participa şi el la efortul comun, cântând cu o trupă nouă… aluzie la o ispravă a mea din acele zile, anume:
Mergeam în Piaţă laolaltă cu toţi căscaţii, dus de nas, gata la luptă, strigând “Jos Iliescu” de se zguduiau Universitatea şi Teatrul Naţional. La un moment dat, împreună cu Horică Măcărescu, Teodora Necşa şi Tavi Ştefănescu, rocker timişorean, excepţional interpret al melodiilor lui Cat Stevens şi bun folksinger, am scris pentru micul nostru cor, imprimat pe bandă de magnetofon, o piesă-marş în care îndemnam opoziţia să se unească naibii o dată, căci liberalul Radu Câmpeanu trăgea hăisa. Refrenul grăia precum urmează: “Democraţi, fiţi cu toţii fraţi/ comunismul îngropând/ la o milă sub pământ/ Libertate pentru România/ asta dorim de zeci de ani/ pentru ea murim pe stradă /şi suntem numiţi golani”. S-a difuzat de la balconul Universităţii fără ca noi să apărem, şefii din anticameră susţinând că şi aşa era prea îmbulzeală în acel mic spaţiu. Banda a rulat pe un mag împrumutat de la radioul ce funcţiona atunci cu un etaj mai sus, iar ziarul România Liberă a reprodus a doua zi versurile, cu titlu anonim. Cred că cele mai frumoase zile ale mele le-am petrecut acolo, în Piaţa Universităţii. Am rămas cu ideea asta chiar şi după ce m-am lămurit ca fusese un aranjament politic şi o manipulare ordinară. Oamenii de pe caldarâmul pieţii au fost însă buni români şi buni creştini, cu simţul onoarei, copii viteji, cugete drepte – pentru care unii au plătit cu viaţa. Mă mândresc a fi lansat, în multele marşuri făcute plecând de acolo, un slogan ce nu-mi aparţine mie, ci tatălui meu, care mi l-a sugerat pe când îi făceam o vizită în Militari, slogan actual atunci, acum şi, ajutând Atotputernicul, poate nu pentru multă vreme, anume: “Bucureşti, Chişinău/ să ne-ajute Dumnezeu !”. Şi, cum spuneam, după vreo lună s-a înfiinţat în fine “Convenţia democratică”. Mare scofală, lac încăpător pentru crabii oportunişti. Ei bine, Ştefan ţinea să interpreteze şi el la faţa locului compoziţia personală “Tânăr erou”, pe viu. Dar n-a mai apucat. L-au arestat şi l-au chinuit într-o unitate militară de unde, ieşind, bună parte dintre tovarăşii de recluziune aveau să devină revoluţionari cu carnet şi privilegii. El nu.
A trecut la un partid mărunt, sperând să devină şeful propagandei audio. A izbutit doar obţinerea unei săli de repetiţie. La Sarmisegetuza, dupa spusele sale, a avut o viziune parapsihologică, văzându-şi avatarul sub forma marelui preot dac ucis de un pedestraş roman. “Mi-a apărut felul cum am murit, cum soldatul mi-a tăiat capul şi craniul se prăvălea pe scări la vale”. Spunând acestea, în chip misterios, părea foarte încântat. Apoi, la vreo jumatate de an, povestea că se afla într-un restaurant strângând sculele după cântarea tocmai isprăvită, când s-a ivit un chelner, nu se ştie de unde. A venit direct la el şi i s-a adresat cu oarecare răguşeală în glas. Din cauza oboselii avansate, replicile s-au derulat rapid, abrupt. Ospătarul zice: “Eu parcă te cunosc pe d-ta de undeva”. “Da, răspunde Ştefan, şi eu pe d-ta”. “Cine eşti?” ” Sunt marele preot dac, ucis de un soldat roman pe scările cetăţii, şi capul mi s-a rostogolit însângerat pe trepte. Dar tu cine eşti ?” “Eu sunt fiul lui Decebal !”.
Discuţia s-a purtat în sufragerie la mine, unde ne jucaserăm în copilărie, dupa cină, prezente fiind soţiile noastre. Eu, curios, l-am iscodit: “Şi ce urmare a avut, v-aţi mai întâlnit?” “Nu, a răspuns prietenul meu gânditor, am considerat faptul prea periculos”.
Trecuse multă apă pe Dâmboviţa de când ne acompaniam reciproc în Parcul Cotroceni, de când mergeam la şcoală pe jos, pe Scăricică, Dr.Staicovici, Lister, pe lângă Operă şi cofetăria Tosca, trecând de Facultatea de Drept, de intersecţiile Haşdeu şi Kogălniceanu, cale lungă doar pentru a cânta pe voci din hiturile vremii. Într-un an am susţinut singuri toată partida tenorilor din corul liceului, o amintire ce i-a făcut plăcere totdeauna. Azi cântă Beatles la Paris, printre trecători, şi sper să îl revăd sănătos, poate la Polivalentă, poate la Sala Palatului, că Dumnezeu e mare şi nu se ştie niciodată.
Acum, până nu mi se amărăşte iar sufletul la amintirea defecţiunii mele morale, căci s-a cam apropiat ora spovedaniei, vreau să îl evoc pe veselul Ionică Ghircoiaşu, alias Neamţu, altă pramatie ce-şi făcea veacul printre noi, ba în parc, ba pe la ceaiuri.
Hâtru fără pereche, avea un carnet cu bancuri stenografiate după o metodă proprie şi cu el putea ţine o audienţă în priză ceasuri întregi. Sute de anecdote, snoave şi şuguieli erau acolo, fără exagerare. La început s-a dat pe lângă banca noastră cu oarece sfială: lasa-l-vom au ba să zică şi el ceva muzici, acompaniat? L-am secondat la chitară în scurt timp, descoperind un glas deosebit, faţă de care însă nutrea lăuntric iubirea totală, de unde şi lipsa intermitentă a controlului, cum se întâmplă. Oricum, vocea i se întindea pe trei octave, ceva de speriat. Scotea nişte acute nimicitoare, întru nimic inferioare celor auzite pe benzi la trupele stăine. Atunci era moda zonei înalte, impusă în bună parte de John Lenon. Maniera a fost ilustrată aici exemplar de Dorin Liviu Zaharia, dar prea cu dinadinsul, încât acum mă amuz uneori ascultând acele triluri piţigăiate-telefonate, unele având titluri în sanscrită, dupa dodiile lui Ciabi. Nu atât vocea în sine era hazlie, cât strădania deliberată de a o duce cât mai sus, spre ultrasunete. Mă canoneam şi eu, cu şodouri, cu pastile, iar imprimările ce au rămas în radio ca urmare a acestei opintiri îmi provoacă o jenă teribilă, mult aş da să le şteargă cineva.
De la Ionică Ghircoiaşu, aşadar, am învăţat ceva texte originale, el fiind singurul care cunoştea temeinic hiturile mondiale. Zicea ca nimeni altul “The House of the Risnig Sun”, rămasă piesa lui de rezistenţă de-a lungul anilor. A învăţat curând şi versiunea românească, în interpretarea căreia, eu fiind autorul, mă legănam cu gândul că gaşca avea să mă aplaude mai mult. Eroare. Tot Ionică a fost preferat şi meciul s-a închis astfel definitiv în favoarea lui. La învăţătură însă, mai greu, de fapt cam ca şi mine. Urmă chimia industrială, fără rezultate vizibile, drept care s-a mutat la Iaşi, să isprăvească odată. Când colo, în loc să se ţină de carte, a aterizat direct în formaţia Meteor, aflată la mare concurenţă cu Roşu si Negru (coloraţii, cum erau porecliţi atunci). Şi tot Iaşul vorbea numai de ei. M-a poftit de un 1 Mai şi am rămas o săptămână în târg, trăind o experienţă studenţească unică, de neuitat. Trupa era condusă de basistul conservatorist Hans Grau, doldora de ştiinţa armoniei, plin de tact şi de răbdare cu neştiutorii. Mi-a ţinut un curs întreg despre conducerea vocilor şi partiturile “matematice”, scrise nu pentru a fi executate, ci spre a evidenţia principii muzicale. Formaţia Meteor s-a ilustrat în timp prin lungi deplasări de succes cu starurile naţionale ale vremii, dar aceşti bărbaţi caşti, Hans şi Ionică, aveau să îndure în turnee numeroase şi aprige atacuri din partea unor admiratoare neînfrânate. Fie ca voalul alb al discreţiei şi o tăcere pudică să acopere înfrângerile lor, prea des repetate.
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
