De la o vreme, mă cam bătea pe mine gândul că sunt talentat şi merit să mă asculte oamenii, în special dacă printre privitori s-ar fi numărat câteva fete draguţe, curioase. Mă rog. Aveam un câine, Bit (Beat), poreclit aşa de la curentul “beatniks”, ce a precedat mişcarea Hippie, fiindcă l-am adoptat pe când era muritor de foame, tremurând în ploaie, mare cât să-l duc într-o şapcă. Haidem dar împreună în parc, la gât având chitara. S-a întâmplat într-un început de iulie, cred că în vacanţa dintre a noua şi a zecea, pe când îmi lăsam prima dată parul lung.
Mare tevatură cu aceste plete: controverse, incriminări şi nedomolite bravade. Le-am purtat ca pe o declaratâţie loială de război, fără fereală, cum aveam să aflu că o făceau şi Vali Sterian sau Nicu Vladimir. Era o marcă, un panaş de cavaler şi un răspuns direct la orice încercare de subordonare. Şi întrucât făceam parte din falanga luptătoare, cel mai dureros era sa auzim strigându-ni-se pe stradă: “Ce eşti tu, bă, băiat, sau fată?” Faţă de puterea constituită, faţă de utecişti şi servitorime, atitudinea noastră se interpreta ca o sfidare, şi chiar asta era. Apărând însă ca semn distinctv atât de elocvent, a trecut repede şi în panoplia turnătorilor, infiltraţilor, o deghizare fiind uşoară şi lesne înşelătoare. Ca şi vestimentaţia de altminteri.
Evitam uneori scandalurile prin procedee ce-mi par acum comice. De pildă, la examene sau dacă nu era chip să driblăm mersul la vreo demonstraţie publică, fiindcă aveau loc puzderii, ne muiam părul într-un lighean cu apă îndulcită, astfel că firele deveneau lipicioase, ca date cu fixativ, iar pleata strânsă în coadă intra sub gulerul cămăşii. Mergeam atunci ţepeni, cu gâturile ca de lup, de se minunau profesorii. Politrucii dădeau din umeri, ştiau de truc, dar îl înghiţeau ca pe un compromis rezonabil, de vreme ce aparenţele erau salvate şi nu primeau observaţii de mai sus.
Din literatura “beatniks” nu parcursesem nimic, dar ideile pluteau în diverse reviste şi le adoptasem deja ca filozofie de viaţă. Se valoriza, ca mereu în domeniu, un nonconformism suveran, nu foarte agresiv cu normele convenite, dar dorind o autonomie scutită de deranj, manifestată în special prin vagabondaj, băuturi şi taclale critice. Când am analizat împreună cu Nicu Vladimir, mult mai târziu, cartea lor de căpătâi, “On The Road”, de Jack Kerouak, ne-am dat seama că personajul de temelie era de fapt… o matuşică indulgentă, gata să ajute cu parale nişte tineri dezorientaţi. Deocamdată însă beatnicii aveau un statut valabil, ascultau rock şi erau cât pe-aci să îndrepte lumea.
Au venit apoi hipioţii cu “întoarcerea la natură”, cu drogurile şi elogierea experimentalismului sexual deplorabil al lui Serge Gainsbourg, cu amorul liber, pacifismul, drepturile civile, demonstraţiile antiguvernamentale (la ei acasă, desigur), cu poznaşa încercare de structurare filozofică a lui Herbert Marcuse, ghiveci de marxism şi freudism, în fine, cu eflorescenţa glorioasă a marelui rock de trupă, acea unică explozie de artă audio din anii 60-70.
Nu aveam idee ce vor ei exact. Pentru noi, importantă era muzica, apoi moda, prin adoptarea căreia părea că dobândim personalitate. (Paradox hazliu la culme!)
Rudimente ale vestimentaţiei şi credinţelor hippie au ajuns în România adoptate selectiv şi de putere, şi de contestatarii ei. Bineînţeles, opoziţia era difuză şi nu se manifesta ca anticomunism, ci ca antioficialism. PCR a aprobat în cele din urmă dimensiunea muzicală a mişcării, dându-şi seama de uriaşele ei potenţe propagandistice, şi aşa a apărut printre altele Cenaclul Flacăra; apoi a îmbrăţişat cu drag latura pacifistă, care asigura liniştea internă şi viza în plan mai larg retragerea trupelor străine din Vietnam. Dar în Cotroceni de pildă, aceeaşi doleanţă pacifistă avea sensul de instaurare a păcii printr-o mai rapidă victorie americană! Studenţii vietnamezi erau ridiculizaţi la sânge, încât ajunseseră să se prezinte drept japonezi sau sud-coreeni.
Pantaloni evazaţi da, adidaşi albi, da. Însă aici n-am purtat niciodată cămăşi înflorate, iar noţiunea de “flower power” era ceva hazliu, bun pentru demoazele. Drogurile, porcăriile sexuale, drepturile civile (ale oamenilor de culoare) erau total ignorate şi de noi, dar cred că şi de Partid.
Un noroc nesperat a înlocuit documentaţia clasică, interzisă. Poposeam când şi când la cofetăria “Lămâiţa”, aflată la doi paşi atât de Parcul Cotroceni, cât şi de Dr.Lister. Acolo puteam veni cu prietenele, care se învrednicea, şi ne holbam la diverse cliente întâmplătoare, stând cu orele în faţa unui suc sau capucino. Se serveau prajituri şi îngheţate excelente, convenabil, încât venea popor din tot oraşul să se aprovizioneze. Şi într-o dimineaţă însorită de mai am avut bafta mare să o cunoaştem pe văduva poetului Ion Barbu (Dan Barbilian), cu locuinţa în imediata vecinăntate, pe trotuarul opus. Venise să cumpere ceva, ne-a auzit vorbind prăpăstii, căci comentam mişcarea hippie la nivelul unei zvonistici puerile, sau ca şi cum întrebasem spiritele, încât, cum tocmai se întorsese din America, ne-a povestit ce era de povestit punându-ne în temă precis, fără idealizări, nici hipercritici. Lecturile noastre ulterioare nu au infirmat nici una din informaţiile dânsei.
Iar eu, cum spuneam, cu căţelul Bit alergând vesel în faţă, cu gâtul uscat şi sugrumat de impresia că toată lumea se chioreşte la mine, coboram în parcul din faţa casei fluierând ceva nedefinit şi zdrăngănind afectat corzile chitarei. Şi la bănci dac-am ajuns, m-am aşezat pe una iscodind cu coada ochiului dacă nu se află cumva vreo frumoasă domniţă prin preajmă. Dar şi atunci norocul meu se afla în străinătate, dus dincolo de cortina de fier, încât m-am văzut curând înconjurat de cea mai primejdioasă adunătură de vegabonzi ce se putea închipui.
I-am recunoscut printre ei pe temutzii Tolfe, pe Titi Glonţ şi vreo doi crau-crau cu uitătura rău prevestitoare. Mă aşteptam să-mi ceară o ţigară, că aşa începeau în general ostilităţile. Nu mi-au cerut nimic. Ba chiar, cum continuam cu acordurile în speranţa ca voi face o figură de om stăpân pe puterile lui şi mă vor lăsa în pace, am observat cu uimire că schiţează câteva mişcări de dans. În zilele următoare ne-am tot obişnuit unii cu alţii şi până la urmă m-au adoptat, dacă pot spune astfel, băgând de seamă că sunt un om discret, niciodată dispus să îi pârăsc sectoristului din zonă pentru jocul de babaroase, ori alte puternice secrete.
Băieţii locuiau cei mai mulţi în 13 Septembrie. Nu puţini aveau ani de şcoală de corecţie la activ, copilării triste, familii destrămate. Greu de spus de ce veneau tocmai pe Ţăcălie să învârtă “oasele”, îndeosebi la barbut. De la ei am învăţat cioacele consacrate: şanul, brăila, para-ndărăt la pace, etc. (Să mi se scuze eventualele erori de terminologie, e mult de atunci şi între timp m-am luat cu altele). Jocul însă nu m-a prins. În general stăteam eu între ai mei, cântând şi fumând neîntrerupt cu Silviu Olaru, cu Mister X, M.Cioculescu, Ştefan Peşelu, Ionică Ghircoiaşu, Ion Miri ş.a., iar ei între ei, adunaţi roată, ciuciţi, fumând la fel de aprig şi îndemnând zarurile cu nenumărate descântări, formule magice şi înjurături de mamă.
Ciudată experienţă. Îmi făcea o reală plăcere să le ascult cântecele, minunăţii ca “La şalul cel negru” sau “Dă, mamă, cu biciu-n mine”, sau unele triste melodii de puşcărie. Iar ei la rândul lor au deprins piesele noastre şi, aşa cu şcoala lăsată cum erau, cunoşteau marile succese rock ale vremii la fel de bine ca orice student stilat. Doar la cuvinte era jale, căci n-aveau profesori mai răsăriţi. Mă rog, nici trupele ce evoluau atunci la seratele dansante nu erau mai breze, doar ca foloseau alte dialecte, de nimeni studiate, ale sărmanei limbi engleze.
Unii dintre ei, adică cei mai răsăriţi şi cu ştaif, ne urmau seara la dans. Cum sărisem gardul la ştrandul Isvor, aşa îl săream acum pe cel de la 303, unde sumedenie de studente ispititoare, în fustiţe mini, ne aşteaptau narăbdătoare (precum credeam la dus). Mergeam acolo cu Gigi Chinezul, cu Bebe Baboi, cu Cârlig, cel mai remarcabil tip dintre ei, mort in curtea Spitatului Panduri pe când strângea rufe de pe o sârmă accidental încărcată electric.
Îl chema Gheorghe Ştefănescu, copil al nimănui, crescut de portarul spitalului. Susţinea că parinţii îl vizitează câteodată, ceea ce era doar o fantezie dureroasă. Grija lecţiilor n-o mai avea demult. Îşi purta părul lunguţ, pieptănat grijuliu. Cu bărbia dublă şi un nelipsit zâmbet şmecheresc pe faţă, altminteri solid construit, cu cornetul de seminţe într-o mână şi mărăşeasca în cealaltă, era o prezenţă extrem de simpatică, un goalkeeper fenomenal la fotbal şi o nesecată desagă de glume. A fost primul şi cred că singurul meu colaborator la scrierea unui text.
În afară de Rolling Stones şi, mult mai puţin, Beatles, repertoriul nostru cuprindea atunci titluri din Troggs, Kinks, Who, Manfred Mann şi Bee Gees. Un loc aparte îl avea trupa Animals , cu extraodinarul Eric Burton, iar cea mai fredonată piesă străină în Parcul Cotroceni a fost “The House af the Rising Sun”.
Se şi potrivea, nu-i vorbă: baladă rock şi cântec de puşcărie în acelaşi timp, ne mulţumea pe toţi. Ca vorbe, nu ştiam decât începutul, dar cu vremea am mai învăţat de la Neamţu, cum îi spuneam amicului Ion Ghircoiaşu, (poreclit astfel fiindcă urma şcoala germană). El învăţa cuvintele originale dintr-un loc secret al lui. Totuşi, mesajul rămânea neexprimat în sensibilitatea proprie, foarte particulară, aşa că până la urmă am decis, la îndemnul şi cu ajutorul lui Cârlig, să dau o adaptare în româneşte. După care, aceasta a şi rămas versiunea noastră standard: “M-am născut pe 13/ într-un cartier marginaş/ el tată mi-a fost şi mamă/ pân-am ajuns ucigaş”, etc. Un fior mă străbate şi acum la amintirea trecerii neaşteptate din la minor, do major, în re major , urcând apoi în fa. Cântam la unison, găştile unite, cu gâturile încordate şi ochii înfipţi în cerul înstelat, fiecare din noi, de fapt, un lup singuratic.
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
Pingback: Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI | Horia Stoicanu