Cu ceata domnilor convenţionali ne vedeam în special la sfârşit de săptămână, invariabil la birt. Îi salutam politicos, ne răspundeau condescendent, ne aşezam alături şi, nu de puţine ori, în focul discuţiilor schimbam locul de la unii la alţii cu cinzecile în mână. Acolo se bea rom Jamaica de trei lei douăzeci suta, coniac, rar mastică. În zilele de lipsă, secărică şi drojdie. Vodca nu era de bun gust în asemenea loc, nici vinul.
Măreţi intram pe poarta din lemn verde a cârciumii Brădet, cu ţigările în colţul gurii, înalţi, subţiri, siguri pe noi, ca nişte gangsteri ai culturii. Într-un an, la etajul acelei clădiri a fost văzut un pui de leu.
Începeam cu ştirile zilei, cancanurile şi bancurile politice. Pe urmă se însufleţea zaiafetul propriu-zis, adică lungi comentarii despre jazz şi literatură, totdeauna politicoase, totdeauna tăioase, urmărindu-se subteran obţinerea unui ascendent. Dacă nu îl citiseşi pe cutare autor, dacă nu ascultasei la Vocea Americii ultima emisiune de jazz consacrată cutărui saxofonist, dacă nu aruncai măcar o vorbă în franţuzeşte, măcar cât Şpirache, care la tot pasul zicea “bref”, erai un nimeni spulberat. Foarte rău m-am nărăvit eu cu băutura la Brădet şi Stadion, dar nici nu ştiu unde altundeva aş fi putut vorbi cu pictorul Piliuţă în persoană (mi-a promis o scrisoare autografă a lui Mircea Eliade, zadarnic aşteptată până azi) sau să încerc asemenea imbolduri spre zări literare exotice, oficial închise, ori să ascult povestindu-se despre Armstrong şi Ella Fitzgerald. În respectivul domeniu muzical aveam cam aceleaşi gusturi, adică ne dam în vânt după Miles Davis mai ales, după John Coltrane, Bill Evens, Charlie Christian, Django Reinhardt, Stefan Grapelli şi minunatul combo Modern Jazz Quartet. Din punct de vedere strict muzical, era un exerciţiu gratuit, lipsit de consecinţe, fiindcă acei oameni dispuneau de o tehnică instrumentală zdrobitoare, încât nu îţi rămânea decât să te pierzi în admiraţie, fară a-i putea urmări în intimitatea lor artistică; ceea ce în rock a fost posibil cel puţin până la delirul schizoid adus de Handrix şi curentul psihedelic.
În literatură, terenul era dominat de francezii Prevert, Saint Exupery, Savinel, Saint John Perse, de departe mai interesanţi părându-ne însă americanii John Dos Passos, John Steinbeck,Tenesee Williams, J.D.Salinger (al carui volum “De veghe în lanul de seacară” mi-a inspirat o fugă de acasă cât pe ce să devină fatală), Faulkner pe sărite, cât era tradus, şi mai presus de toţi Ernest Hamingway, zmeul zmeilor, modelul modelelor. Îi evocam şi pe unii ruşi, Tolstoi, Dostoievski, puţin Turgheniev, ceva Gorki si Maiakovski, mult Esenin, precum şi nemţii mai vechi, romanticii Kleist, Novalis, E.T.A.Hoffman.
Nu toţi aveau să se menţină pe socluri în timp. De pildă Hamingway a fost o mare cacialma, un romancier fezandat, fără forţă narativă, pierdut într-o proză poetică spelcuită, cu totul nepotrivită pentru ceea ce va sa zică roman. De la el învăţam că virilitatea consta în a bea pe rupte şi a căuta senzaţii tari, de genul sălbaticelor corride, a fi nefericit în sine, dar hotărât la luptă, nu se ştie nici cu cine, nici de ce. De fapt, atitudinea consona cu întreaga filmografie americană, cea de înaltă pedagogie, aflată în plină ofensivă, doldora de voci dogite, grele de “cojones”, ton răstit, aventuri imposibile şi, la tot pasul, chiar şi femeile, câte o duşcă de trăscău. A fost şi o producţie cinematografică de mare succes printre noi (ca şi pe glob), după “Bătrânul şi marea”, peltea groasă, limbariţă maladivă, cu o stârpitură pe nume Spencer Tracy, şi el proslăvit universal, film imposibil de îndurat astăzi măcar până la jumătate.
Oamenii, companionii din stolul mai vârstnic, erau tineri ingineri, avocaţi, doi medici, unii pierde-vară, unii rataţi, unii veleitari. O notă deosebită în acele deliberări o aducea Marocanul, tip tuciuriu, ţigan după părerea mea, cu slujbă undeva pe la o judecătorie, cu întâmplări reale pe buze, în special din lumea franceză, unde insinua că trăise o vreme. Ne povestea despre cursele de la hipodromul parizian, despre bistrouri şi bordeluri, ba chiar despre Legiunea Străină. Cu asemenea subiecte reuşea de multe ori să aplaneze discuţiile când deveneau prea aprinse, ceea ce i-a adus respect şi, ce îşi dorea mai mult, trataţii.
Se întâmpla de multe ori atunci ca dimineaţa, cum am spus, în drum spre şcoală să mă abat pe aiurea, mai cu de-adinsul să scap de prima oră. Îl sunam deci, între alţii, pe Mircea Cioculescu întrebându-l dacă vine sau nu la liceu, şi dacă zicea că nu, aşteptam până ieşeau pe poartă părinţii lui către serviciu şi mă strecuram pe lângă zid, să nu mă vadă pârâcioasa studentă Marta de la etaj, apoi pe lângă nervosul zăvod Tarzan, şi intram pe uşa din spate în bucătărie, unde ne puneam la cafea lângă maşina de gătit cu plită, mai fumând Carpaţi cu filtru şi mai punând la cale trupa. Când aveam de gând să lipsim şi de la ora a doua, sau cine ştie cât, colegul deschidea un chepeng şi cobora în pivniţă, de unde aducea “Verde de Paris”. Era o delicatesă pentru oameni mari, fabricată de dl.Cioculescu senior, D-zeu să-l odihnească. Bun om şi gospodar, ţinea să aibe totul din ograda lui, muncit de mâna lui, aşa că într-o vreme se apucase să fabrice un fel de lichior din fructe, cu alcool dublu rafinat şi cu un ingredient secret de culoare verde, de unde şi numele dat de Mircea licorii. Ne tratam foarte cu măsură. Uneori însă, când să ne urnim şi noi spre şcoală, bătea la geam înfrigurat, cu gulerul pardesiului ridicat şi frecându-şi mâinile nerăbdător, Marocanul. Întoarce-te din drum, pune iar cafea la fiert, dă-i şi ăstuia ce visa, adică un pahar din parfumatul “Verde de Paris”.
De la o vreme, nu mai ţinea să nu se observe, încât Mircea completa cu apă rece lipsurile din sticle, să nu bage de seamă tatăl lui. Care de fapt şi bea foarte rar, la praznice mari, aşa că am întins-o asfel multă vreme, pierzând socoteala raportului lichior-apă din butelci. A venit însă ziua stăpânului casei, societate numeroasă, rude, prieteni de serviciu, câţiva vecini. “ Ei, zice dl.Cioculescu senior către sfârşitul mesei, ce-a fost până acum e nimic pe lângă ce vine. Să gustaţi din producţia mea de tărie, să închinaţi pentru sănătate, că am ceva ţeapăn, doctorie, să vă meargă la inima.” Coboară îndată în beci după câteva sticle, toarnă în pahare, ciocneşte cu toată lumea, apoi lasă oamenii să deguste în linişte. Iar după o vreme, fără să fi sorbit el însuşi, întreabă mulţumit: ‘‘Ia spuneţi dumneavoastră acum, cum v-a plăcut, aşa-i că sfarmă măseaua ?”
Mai bine de mine şi de Marocanul, că eram departe, cine ştie pe unde.
(va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
