Feţii mei şi nobili fii, luându-mă cu vorba, am uitat cu desăvârşire de unde pornisem. Aşadar, după părerea mea Madama de Pică rămâne o realizare audio valabilă, iar bucata ce dă titlul albumului pare a fi cea mai reuşită dintre cele semnate împreună cu folkistul M.Cioculescu. Melodia are şi trăsătura specială că s-a născut cu contribuţii cam egale în privinţa efortului componistic. Voi da amănunte ceva mai încolo, însă deocamdată să spun câteva cuvinte despre titlu.
Nu mai mi-e teamă să mărturisesc de acum, gândul morţii m-a urmărit din copilărie. De ce şi cum, nici nu are importanţă. În plus, poate că toţi sau foarte mulţi am nutrit în singurătate asemenea idei şi fiecare ştim ce înseamnă. Unul din simboluri a fost pentru mine întunericul, apoi l-am adoptat pe cel convenţional, scheletul cu mantie neagră şi coasă. Craniile cu oase încrucişate de pe transformatoarele elctrice m-au făcut sa tresar speriat totdeauna. Şi apoi au venit imaginile sumbre din filme sau de la TV. Apăruse televiziunea … (parcă o văd pe blonda spicheriţă Cleo Stiber, o israelită mieroasă, turnată în fixativ)… şi fratele mamei cumparase un aparat, unul din puternicele Temp2, de producţie sovietică. Eram lăsat uneori să privesc. Filmele de razboi îmi plăceau nespus, deşi limba mă deranja teribil. Aveam să urmez şapte ani rusa, iar astăzi cunosc probabil vreo douăzeci de cuvinte.
Peliculele erau făcături primitive în general, pură propagandă. Totuşi s-au strecurat câteva ce mi-au rămas întipărite pe retina, printre ele o proiecţie după romanul Idiotul, prima parte, capodoperă în alb-negru, şi una după Gogol, Mantaua, tristă şi plină de zăpada. Fulgii aceia mă poartă cu gândul altundeva, în altă vreme, căci mintea joacă feste şi face salturi exact ca o maimuţă (potrivit vechilor indieni). Şi a mai fost o ecranizare, după Puşkin, foarte însemnată pentru subiectul de faţă, îi va veni rândul curând.
Mă văd acasă la Dan Tufaru, pe timpul căsniciei lui cu Vasilica Tastaman, într-o seara de iarnă. Pe atunci le rodeam pragul împreună cu Doru Stănculescu la vin roşu şi la cântări întinse, înghesuiţi la masă alături de colegi actori, de Şerban Celea, Cristina Stamate, Titi Rucăreanu şi multe alte vesele staruri ale scenei, plus destui muzicieni de succes. Acolo l-am cunsocut de pildă pe Mircea Baniciu, îndrăgostit de o tânără vedetă a muzicii uşoare. Sau mai bine zis m-a cunoscut el pe mine, fiindcă a stat în acea seară ascuns după un fotoliu, să nu-l zăresc. Recunosc, aveam un stil imposibil îndată ce mă lua valul, şi mă lua destul de des. Îmi căşuna aşa pe câte unul şi nu îl slăbeam cu ironiile, asupream omul la sânge fără păsare de celebriatea lui, sau de valoarea intelectuală, sau chiar de nevinovaţia evidentă. Cei mai cu creier zâmbeau condescendent, adică să-l luăm pe Horia cum e, însă alţii încercau să mă contreze, şi nu-mi aduc aminte să fi fost vreunul care să reziste tirului meu, oricât eram de sedat. Şi aveam o răutate documentată, expusă logic, nu te jucai. Aşa că inspiram teamă , iar simpatia generală, cel puţin în asemenea momente, mă ocolea statornic. Greu de lămurit cum de gazdele nu mă pofteau afară, iar cei atacaţi nu reacţionau mai hotărât. Singura explicaţie pare a sta în ceea ce auzeau din cântecele mele. Luam chitara în mână rar, dar atunci puneam lumea pe gânduri. Iar Mircea Baniciu, săracul, temându-se să nu-mi căşune pe el, a stat pitit după o berjeră şi m-a ascultat în tăcere până târziu spre dimineaţă.
Hai acum, dacă tot bat câmpii şi mă lăţesc în asemenea hal cu divagaţiile, să zic doua vorbe despre el. Mă rog, unii îi spun Tetea. Este un apelativ de deferenţă folosit în Ardeal pentru fratele mai mare sau faţă de o persoanaă ceva mai în vârstă, implicând un mărunt şi voluntar grad de subordonare. Nu s-a pus problema să-i zic eu vreodată aşa. Dar altminteri este unul dintre rarii artişti atât de importanţi încât să îmi inspire nu simpla apreciere, ci un real respect. Jovial şi deschis la inimă, nu absolut totdeauna la zi cu descoperirile inteligenţei, atent şi deştept la socoteli, cu o mândrie băneţenească hazlie uneori, a dovedit o seriozitate cu totul remarcabilă în meserie. S-a tot glumit pe seama lui în trupa Phoenix, zadarnic. Acum există o perspectivă în timp şi se observă clar că nici liderul lor, nici altcineva din formaţie nu l-a depăşit ca talent. A dat hitul unei epoci întregi cu Andrii Popa. Şi nu i-a trebuit trupă în spate ca să reziste în prima linie când, rămas singur, a schimbat genul muzical. La nivelul partiturilor scrise după versuri tipărite, considerând lipsa din ţară a lui Dan Aldea, îl consider numărul unu în branşă, ca şi ca tehnică instrumentală (în aria folk). Iar dacă şi-ar fi scris singur textele, mai bine mă retrăgeam la ţară.
Cum am plecat de la Dan Tufaru atunci … beznă compactă. Văd parcă strada Dr.Lister pustie, fulgi mari căzând din înalt, eu trecând pe lângă biserica Sf.Elefterie cu privirea în sus la agitaţia unui felinar electric suspendat, cotropit de ninsoare.
A treia peliculă memorabilă a fost “Pikavaia dama”, după schiţa omonimă de Puşkin. Ani lungi m-au trecut fiorii când îmi venea în gând chipul zbârcit al bătrânei ucise, boneta creaţă, neagră, privirea sticloasă, perdeaua tremurată de duhul ei călător. Iar noţiunea de “damă de pică”, deşi jucam destul de des cărţi şi ar fi trebuit să se transforme cu timpul, a rămas ancorată într-o zonă neguroasă a conştiinţei, pe ţărmul unde nefiinţa, rabdătoare, mă aşteaptă.
Lucrătoarele de la primărie însărcinate cu curăţenia oraşului, nişte ţigănci îmbrăcate în canadiene oranj, mânau tomberoanele pe lângă mine râzând gros: “Ia uite, beţivu` dracului !” Şi treceau. La un moment dat auzeam pe cineva, o tânără voce feminină, tânguindu-se: “Vai, cred ca e băiatul profesoarei…” Poate cel mai de necinste ceas al vieţii mele.
Când m-am trezit, eram în mijlocul drumului şi aproape nu mă mai zăream din zăpadă. Un frig de oţel îmi încleşta coloana vertebrală, dinţii îmi clănţăneau, un rău nespus îmi chinuia stomacul. Am ajuns acasă perfect lucid, absolut sigur de o pneumonie. Dar îngerul meu bun era la datorie, nu m-a lăsat. Şi când mi-am venit în fire, după vreo săptămână, am scris o piesă cântată apoi cu multă fervoare, cu împătimire chiar, nu ştiu de ce, împreună cu Dan Tufaru şi Doru Stănculescu, acolo, la masa acoperită cu muşama dantelată adusă din URSS, în bucătăria prietenului Tufi, chiar în blocul cu Restaurantul Opera la parter.
Cântecul se depăna fără un tempo hotărât, precum urmează:
“Albă, albă, răvăşită/ jos în crucea nopţii/ cu sânge-nchegat pe mâini /şi ochi goi,/ jos în crucea nopţii, ca-n alt tărâm…/ dacă m-ai recunoscut/ n-o face aici/ n-o face acum/ Măturatoareo, îngăduie şi azi/ şi-aşa-i târziu –/ Ea mă sperie-mbrăcată în portocaliu./ Albă, albă/ lepra-i scaldă/ faţa jumătate,/ gura rea pe fruntea mea / se prelinge ud/ o aud –/ A venit vremea celei ce/ duce gunoaiele la rug/ Dintre bandaje vechi/ stropite cu urme de viu… Ea mă sperie-mbrăcată în portocaliu”.
( Va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
