Precum avea să grăiască în chip memorabil filosoficul interpret Cristi Minculescu, inimă mare şi om de un haz fabulos, “în muzică, necazurile pleacă totdeauna ori de la bani, ori de la gagici”. Aşa a fost să fie şi aşa s-a zdruncinat din temelii amiciţia cu un coleg destul de apropiat, prezent şi el între folksingeri de la începuturi şi căruia îi voi spune aici Mister X . Numele convenţional se explică prin dorinţa de a nu lăsa cale pentru identificarea personajului feminin, victimă nevinovată a gestului meu urât de mai târziu. Tărăşenia avea sa aducă multe belele, la ea concurând fatalităţi variate, în prezenţa spiritului lui Alexandre Dumas Fiul, cum se va înţelege mai la vale. Dar tot într-atât răspunzătoare a fost înclinaţia precoce şi funestă pentru experienţa bahică, precum şi furtunile neuronale cu bază erotică, inerente vârstei. Am greşit amândoi, greu de evaluat care mai mult, însă trebuie să recunosc, eu am defectat primul, nu importă justificările. Răspunsul folkistului (mă refer acum la Mister X) va avea un tăiş nebănuit şi consecinţe serioase, el probabil simţindu-se dezlegat, în urma gestului meu, de orice obligaţie morală legată fie de muzică, fie de prietenie. Dar să o luăm pe rând, ca la moară.
Pe atunci nutream încă nişte convingeri aiurite, însuşindu-mi afirmaţii sau atitudini adoptate din romane, cam în doaga lui Don Quijotte. Într-o bună zi văzusem la Teatrul Giuleşti, (străjuit de statuile în bronz a doi laminorişti, de un prost gust solid, cum mi s-a părut totdeauana şi Statuia Libertăţii), un spectacol cu piesa pomenitului Alexandre Dumas Fiul, Cyrano de Bergerac. Acest personaj năsos, mare spadasin (ceea ce m-a câştigat imediat), avea o drăguţă curtată de altcineva, iar el îi scria mişcătoare scrisori ca din partea rivalului, nu mai ştiu din ce cauză, purtându-şi crucea neştiut; dar în final, după o luptă aflând-se pe moarte, adorata află chiar din gura lui adevărul şi este terminată, distrusă; şi atunci se îndrăgosteşte de el, iar eroul închide ochii împăcat, şi totul e tragic, pilduitor, înalţător. Am ieşit de la teatru hotărât să devin Cyrano acesta şi să renunţ definitiv la cariera de mecanic de locomotivă, nu fară regret. Foarte important, îmi intrase în cap că, dacă trimiţi asemenea epistole unei domnişoare şi ea nu te cunoaşte, în clipa când îi vei descoperi că tu eşti autorul, se va pierde cu totul, iubindu-te nebună.
Peste câţiva ani am şi testat teoria, căci aveam deprinderea scrisului în urma unor încercări literare, nişte schiţe în care un băiat făcea ce făcea şi pâna la urmă cunoştea o fată. Pe strada noastră se mutase o tânără învăţătoare atracţioasă, iar vecinul de la nr.5 voia din inimă să o cucerească. Cum am zărit-o, nici eu n-am dorit altceva, bineînţeles. I-am propus amicului, fiindcă el o remarcase primul şi aşa era omeneşte, să scriu domnişoarei ca din partea lui, ba chiar să-i cer o întâlnire. S-a declarat de acord, iar eu m-am pus pe treabă în credinţa nezdruncinată că aventura lor avea să eşueze, după care mi-aş fi declarat dragostea tăinuită; iar apoi venea restul.
Stratagema a ieşit prost, din cauză că gingaşa faptură a răspuns rândurilor mele cu nespusă solicitudine, şi au trăit o vreme fericiţi.
Târziu, spunându-mi că de fapt nu mă înşelasem, fiindcă ea tot nu aflase cine îi trimisese acele înflăcărate bilete, am vizitat-o într-o seară cu inima bătând să-mi spargă pieptul. Printre bâlbâieli şi vorbe trunchiate am făcut-o în final să priceapă că eu eram cel cu răvaşele romantice. Ea a aprins o ţigară, a mai sorbit o gură de ceai. Se uita pe lângă mine cu gândul hăt-departe. Când a sesizat că încă sunt prezent, şi-a dres galsul stânjenită. Apoi a zis: “ Şi ce-i cu asta, măi baiete ?”. După care m-a condus. Greu moment. Ci nu era să deznădăjduiesc pentru vecie. Am născocit deci încă vreo câteva refrene abătute, am mai comis nişte schiţe amare (când am ars în fine, după bacalaureat, teancul acela de isprăvi beletristice, se strânseseră aşa, cam la două kilograme), iar viaţa şi-a reluat cursul.
Trebuie să mai amintesc aici unele circumstanţe particulare. Făceam parte, poate că în rând cu toată generaţia, din viţa celor cu un acut simţ al onoarei. Nimeni din ceata noastră nu îşi trâmbiţa succesele amoroase, deşi despre fete vorbeam tot timpul. De fapt, eu unul îmi făurisem doctrina simplă că toată scofala în viaţă este să îi domini pe bărbaţi şi să le cucereşti pe doamne. Când peroram pe asemenea temă, mă dovedeam imbatabil, ba stârneam şi o invidie apreciativă pentru cinismul sincer, manifest. Dar ce nefericiri din amor mă secau şi câte necăjite lacrimi ştergeam în singurătate, mai bine tac. Oricum, am avut mereu o conduită exemplară, măcar în acest domeniu, până în ziua pierzării. Cu privire la idilele noastre eram discreţi, cavaleri şi absolut corecţi. De aceea regret şi azi ceea ce s-a întâmplat, deşi nota de plată n-a fost mică, iar eu am achitat-o integral. Era să ispăşesc însă în cu totul alt domeniu decât unde greşisem. De, mână Domnul pe român şi cum nu vrea el.
Aşadar mă aflam cu totul în voia valurilor în ce priveşte latura sentimentală. Cu partea masculină a omenirii aveam alte socoteli. Era musai să mă construiesc pentru a face faţă concurenţei. Prea voinic nu eram, şi mulţumesc lui D-zeu pentru asta, căci firea mea nervoasă, impulsivă şi smucită mi-ar fi creat mari necazuri dacă aş fi avut ceva muşchi în plus. Am apelat deci la armele minţii, cu un succes acceptabil după părerea mea, prea norocos după a altora.
Şi aşa trăiam noi, conştienţi că soarele răsare în fiecare zi şi puşi pe fapte.
Cu anii, unii am urmat un soi de existenţialism practic, din care fuga de acasă era doar începutul. A duce o viaţă în spirit rock-folk pretindea nu doar udătură, lecturi şi muzică, ci şi un fel de a fi special, un eroism înţeles de fiecare autonom, fără încercări de prozelitism. O temeritate ce a condus la acte nesăbuite uneori, adică la riscul vieţii. Cunosc două asemenea cazuri, poate voi vorbi despre ele. Tot aici ar trebui să îi menţionez pe cei ce ajungeau la tentative de trecere ilegală a graniţei, la un pas să se înece in Marea Neagră, ca celebrul plastician Stopa, ca şi pe cei ce au folosit demersul lui Paul Goma spre a purcede în propria aventură, ca Laur Grosu, de-al nostru, scenograf apoi şi designer, pianist de talent, maltratat apoi de Securitate. Totuşi, a pleca în Occident nu era o soluţie pe gustul meu. Am urmat neabătut o nebunie personală, căutând cu dinadinsul să ajung la o cheie a lucrurilor, de fapt la… piatra filosofală. Dar e vremea acum să readuc în prim plan împrejurimile şi Parcul Cotroceni.
Difuză şi manifestându-se în special prin vizite cu etichetă, exista în cartier o ceată mai vârstnică, oameni cam la 25-30 de ani. Am intrat în contact cu ei datorită unui personaj poreclit Spirache, mutat pe stradă la parterul casei generalului Stupcanu (tatăl unei studente arestate în urma evenimentelor din Ungaria). Băiat plin de personalitate Spirache, nimic de zis. Cu nasul uşor vălurit, cu o tânără calviţie, cu ochi albaştri nevinovaţi, veşnic având sub braţ un volum în franţuzeşte, se da pe sub pielea cucoanelor vârstnice într-un stil magistral, încât în scurt timp a fost primit pretutindeni la cafea. Performanţa era neîndoielnic meritorie, mai ales ţinând seama de extracţia lui modestă: tatăl absent, mama simplă muncitoare, veche membră PCR, “ilegalistă” – şi deci având ceva relaţii. Cum el însuşi ironiza acest statut şi era cât se poate de filoamerican, i s-a trecut. L-am adoptat fiindcă bea îndesat fără să bată câmpii şi, la masa pocherului nostru primitiv, a adus fineţea whistului şi a canastei. Numele acestei varietăţi de cartoforie de la el l-am auzit prima dată, o spun fiindcă pomenesc jocul în textul piesei Madama de pică.
Dar meritul principal consta în aceea că ne pasa gustul pentru jazz al găştii lui. Fiind ceva mai vârstnic chiar decât fratele meu cel mare, avea un ascendent asigurat, consolidat de inteligenţa cu care ştia să nu dispute supremaţia noastră în privinţa rockului. I-am cunoscut cu încetul amicii, intelectuali la început de carieră, cu dungă la pantaloni şi cu pretenţii, amatori de lungi taclale, de bridge şi băuturi tari. Sigur că ştiau mai multe decât noi şi sigur că stârneau o admiraţie sinceră, devenită apoi periculoasă. Intr-adevar, prin ei am descoperit cele două birturi de temelie ale Cotrocenilor, Brădet si Stadion. Atât îmi devenise de drag al doilea dintre ele, încât i-am dedicat o melodie, zicând: “Stadion, cârciumă amară/ rai de zei săraci, şoferi / unde nu există mâine/ şi-unde l-am băut pe ieri,” etc.
De acolo am plecat în seara când m-am dezonorat cedând orgoliului intelectual, vinului şi strigătului cărnii. Dar să nu anticipez.
(Va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
