Bineînţeles că l-am invitat călduros pe chitaristul solo la acel modest spectacol. A declinat invitaţia sub cuvânt că prin partea locului bântuie prea mulţi oameni de culoare. Fapt adevărat. Când a debutat însă la Grigore Preoteasa, în cenaclul Atlantida, n-am ştiut nimic, aflând la luni de zile după eveniment. Începea să se dezvolte o latură bizară a personalităţii lui, o secretomanie ciudată prin care voia probabil să pară un romantic personaj misterios. Dar cu asta a iscat uneori uimiri şi, în tot cazul, s-a expus la ironii diverse. În ce priveste tehnica instrumentală, punctul extrem atins a fost intrepretarea exactă a solisticii din piesa “Happy Happy Child” a grupului Swiming blue-jeans, după mine un jalon important în rockul electric, prefigurare a faimoasei “Rock’n Roll Music”, Beatles. Apoi s-a tras tot mai către domeniul meu, chitara ritm, ajungând să ştim într-o vreme exact acelaşi număr şi gen de poziţii pe grif.
În asemenea condiţii, colaborarea vocal-armonică mergea unsă şi născoceam sumedenie de melodii, greu de diferenţiat stilistic. Vorbele cădeau invariabil în sarcina mea, Şi aşa s-au născut nişte bucăţi tare interesante aş zice, incomparabil mai valoroase decât ce auzeam la radio, precum ni se părea. Oricum, subiectele, pescuite din lecturi hulpave, iscau titluri ca : „Am găsit cinci lei”, „Casa de nebuni”, „Sunt un Paria”, ”Cocoşatul de la Notre-Dame”. Pentru cine asculta aşa ceva, considerând contextul vremii, materialul apărea absolut imposibil de ignorat.
Intrasem de-acum la liceu. Alţi băieţi din cartier şi alţi colegi dispuneau de instrumente, şi am profitat împrumutându-le cât mai îndelung pentru studiul individual. De unde a rezultat în scurt timp o personalizare fermă a stilului şi o îmbogăţire rapidă a cunoştinţelor armonice. Mi-au căzut în mână mai multe partituri originale, inclusiv Beatles, iar după apariţia Metodei Maria Boeriu, însuşită cu tot cu poziţiile folosite în jazz , pot spune că devenisem un instrumentist destul de iscusit.
Casa noastră, lipsită acum de autoritatea paternă, a devenit curând un bastion rock şi un fel de basilică Rolling Stones. Preferinţe pe care curând le-am impus întregului cartier, cu foarte mici excepţii. Dan, fratele mezin, a purtat o viaţă porecla Tanana, provenită din silabele “ta-na-na” cu care fredona pe străzi cunoscuta frază cu distors din piesa “Satisfaction”. Cioculescu ne era şi el musafir, dar ne vedeam mai rar, fiindcă acum repetam mult cu Vladi Grosu (pian) şi nutream ambiţii în domeniul literar. Alţi doi prieteni, Ştefan Peşelu si Ionică Gîrcoiaşu, fanatici rock, mă ajutau la documentare şi ca parteneri în cântările domestice “pe voci”.
Eram mari. Seară de seară discuţii “intelectuale” sau politice, cu volumul dat tare pe Radio Luxemburg, unde Mike Roscoe ţinea ceata la curent cu apariţiile discografice. Prea puţin interesau Vocea Americii şi Europa Liberă, posturi ascultate însă individual (şi mult mai încet). Jucam pocher, cât să ne grozăvim, pe sune infime. Dar faptul în sine ne ajuta să ne simţim importanţi, maturi, stilaţi. Tot aşa vodca, sorbită pe furiş, cu seriozitate, disimulată în aşa-zisele autosifoane, în care o amestecam cu lămâie, uneori cu bem-bem sau cu mărgele de gheaţă. Acel Mike Roscoe era un tip simpatic, stăpân pe meserie, universal apreciat pe continent. Noi, cei ce ne întâlneam în casa mea şi apoi in Parcul Cotroceni, n-am învăţat nimic de la Cornel Chiriac, un prezentator radio vestit pe atunci şi care a lăsat, se pare, urme neşterse în inimile unora. I-am ascultat emisiunile şi i-am apreciat vocea, cum s-a întâmplat mai târziu şi cu Florian Pittiş, recunoscând în el un bun “animator”, dar lider de opinie, director de conştiinţă – mai va ! Cornel Chiriac, fiu al cuiva din comandamentul înspăimântătoarei închisori Piteşti, turnător si homosexual, a fost lăsat să fugă în Germania, unde s-a aciuat imediat la Europa Liberă. A murit în chip jalnic, înjunghiat de un tânăr amant.
Conced, asemenea amănunte s-ar cuveni trecute sub tăcere, din compasiune mai ales. Dar nu vreau ca cei ce trăgeau sforile, (bună parte rămaşi în posturi), cei ce făceau şi contrafăceau personalităţi, “oameni de cultură”, artişti, să creadă că eram aşa de imbecili încât să le credem gogoşile. Mari îndoieli a stârnit şi fuga celor de la Phoenix, nici astăzi explicată de protagonişti. Mureau oamenii împuşcaţi pe când încercau să treacă Dunărea la sârbi, nu răzbea nici musca dincolo de graniţă, iar aceşti eleganţi o tuleau pitulaţi, măre Doamne, în nişte biete boxe … Pardon?
La şcoală, recunosc, nu făceam eu mare brânză. Citeam cu toptanul, cu hurta, cu ridicata. Lăsând de o parte scriitorii români, înghiţeam la grămadă literatură englezească interbelică, simboliştii şi avangardiştii francezi, o sumă de ruşi, orice găseam din literatura americană, fragmentele presocraticilor, Diogene Laertios, studiile Ion Petrovici, Nicolae Bagdasar, Critica raţiunii practice a lui Kant (mai mult de dragul inventarului şi înţelegând câte o frază din trei), Revista Secolul XX, câte şi mai câte. Noaptea mă cufundam în fum de ţigară şi aburi de cafea, iar dimineaţa trezirea era anevoioasă, de multe ori mama turnând câte o cană de apă rece, ajutătoare. Mă îndreptam spre orele de clasă cu cele mai bune intenţii, jur. Totuşi, dorinţa sinceră de a merge la datorie capota de cum ieşeam în aer liber şi , ca prin vis, cârmeam din drum pomenindu-mă în vreo cofetărie sau la câte un film, împreună cu alţi nenorociţi şcolari de rea faimă de la Liceul Gh. Lazăr.
(Va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
