Aş spune câteva cuvinte despre realităţile politice ale vremii, dar adevărul este că nici nu le prea cunoşteam, nici nu m-au influenţat direct, neavând condamnaţi politici în familie. Tata, ardelean, ţărănist convins, manist şi bun prieten cu Corneliu Coposu în tinereţe, scrisese câteva articole antisovietice în “Dreptatea”, aşa că la ocuparea ţării ruşii l-au căutat o vreme. După trecerea valului principal de arestări, deşi ignorat politic, a fost dat afară de la Banca Naţională, unde funcţiona ca expert în negocieri cu străinătatea, fiindcă refuza să se înscrie nu doar în PCR, ci şi în sindicat ! Îi aştepta şi el, ca mulţi alţi naivi, pe vajnicii americani. Posesor a trei licenţe şi un doctorat, cu vai-nevoie s-a angajat mărunt funcţioar la uzina Semănătoarea. Lui îi datorez înclinaţia spre studiul literaturii, ca şi cea mai mare parte din cultura muzicală clasică, atâta câtă brumă am. Mergeam împreună la Ateneu şi la Operă aproape duminică de duminică. Dar la întoarcerea spre casă mă obliga să fac rezumatul celor văzute şi auzite, ba mă mai chinuia şi cu tabla înmulţirii, mai ales cu şapte şi cu opt, ceea ce mi-a amărât cumplit acele zile. A fost un poet devotat şi a lăsat principala lucrare ce conţine teoria protolatinităţii limbii române, donată în manuscris în 1982 Bibliotecii Academiei. Când ai mei s-au despărţit, cam treisprezece ani să fi avut atunci, m-am pomenit deodată carne vie; în asociaţie cu un eveniment amoros nefericit, de aici avea să se nască mai târziu melodia “În sala paşilor pierduţi”.
Au venit şi au trecut asasinarea preşedintelui american J.F.Kennedy, moartea lui Gheorghiu-Dej, ascensiunea lui Ceauşescu. La radio, multă muzică rusească, la cinema filme sovietice de război, rareori câte o producţie franţuzească. Preferinţele mele se îndreptau către muzica populară transilvăneană (şi marşurile naţionaliste ardeleneşti, învăţate tot de la tata), precum şi spre cântecele spaniole şi mexicane, cu chitara în prim plan. Acele grupuri latino au pregătit terenul pentru marea revoluţie rock de mai târziu, dar deocamdată ne omorau producţiile comuniste autohtone, Edmond Deda, George Grigoriu, etc, etc. Râdeam de ele şi fredonam refrene “malagambiste”, ca ”Mambo Siriam”, “Trei cow-boys, cu toţi la fix” şi multe alte şmecherii, precum şi câteva refrene italieneşti: Volare, Sucu-sucu, E miezul nopţii.
Frate-meu mai mare, Mugur, mergea deja la ceaiuri şi fuma pe ascuns. Îmi vorbea de cuceriri, de dansuri lente, cum se acostează o fată, cum se curtează şi alte cele ale petrecerilor juvenile, precum şi despre noul dans ce cucerea tineretul. La un moment dat a apărut în casă cu ceva nemaivăzut şi nemaiauzit, ceva ce a zdruncinat în mine întreaga concepţie cosmologică, să zic aşa. Ţineam în mână discul de aluminiu al lui Bill Haley, “Rock Around the Clock”. Totul era nou la acea năzdrăvănie: ritmul, linia melodică, limba, materialul de suport. Absolut uimitor, puteai arunca discul pe ciment şi nu se spărgea. Într-ascuns de frate-meu şi ca să mă grozăvesc, am luat obiectul la şcoală şi l-am arătat colegilor, mai şi trântindu-l de podele în câteva rânduri, demonstrativ, spre disperararea şi apoi minunarea acestora; a luat o formă ciudată, ceea ce mi-a adus câteva scatoalce, meritate, nimic de zis. Am ascultat la pickup de nenumărate ori acel album, acul mişcându-se ca seismograful în plin cutremur.
A fost prima mare orientare în muzică şi am rămas pe acest vector ani lungi, urmărind atent rockul american şi refuzând orice încercare europeană în domeniu. Chiar şi când au apărut Beatles, m-am raliat liniei tradiţionaliste şi le-am negat valoarea, iar la apariţia trupei Rolling Stones, care venea pe direcţia rockului american, am îmbrăţişat-o cu un fanatism indescriptibil, mai-mai ca pe o echipă de fotbal. Ceva impulsiv şi bătăios din mine mă înfrăţea cu genul, spre deosebire de Mircea, care l-a tratat cu oarecare suspiciune, mai ales datorită studiului constant al violei şi contactului permanent cu piesele clasice. Această diferenţiere s-a menţinut mai târziu, după ce am început să compunem, el înclinând spre balade, iar eu spre partituri mai mişcate, ca “Balada contabilului şef”, sau “Toată ziua fuste, toată ziua rujuri”, ori bucăţile scrise pentru Pasărea Colibri, ş.a.
Să ne fi ridicat noi cam către paisprezece ani, când cineva apropiat de familia lui i-a dăruit prima chitară, eveniment major. Fratele mamei avea deja una, scumpă şi frumoasă, dar prea arare îmi îngăduia să o ating. Practic nu făceam decât să îmi leg la gât o cravată albastră, de forma celor pioniereşti şi să mă izmenesc în faţa oglinzii cu instrumentul în mână, când nu mă vedea nimeni. Chitara căpătată de Mircea era veche, cu faţa din lemn brun, cu o rozetă generoasă şi cheile din os. Am petrecut cu ea sute de ore pe prispa casei din Dr. Lister, trecând-o continuu de la unul la altul şi armonizându-ne vocile cu destul meşteşug instinctiv. Agilitatea lui superioară ne-a determinat să hotărâm că va cânta la chitară solo, în ziua înjghebării trupei, eu urmând să evoluez la cea ritmică. Cioculescu învăţa deci mici piese în maniera picking, în vreme ce eu căutam înfrigurat poziţii de acorduri şi formule pentru mâna dreaptă.
Material documentar nu se găsea. Mi-a fost de mare ajutor ştrandul Izvor, unde colegul meu nu m-a urmat niciodată, obsedat că va lua o boală de piele din apă. Poreclit şi Bragadiru, zis şi Ligheanul, locul avea fără doar şi poate un farmec aparte, înţesat cum era cu tinere şi nurlii domnişoare, dar populat ocazional şi cu chitarişti. Băieţii aceia nu ştiau mare lucru, însă făceau ravagii cu cuceririle lor, ceea ce a înclinat greu în balanţă. Am ascultat şi am spionat acolo armonii italieneşti şi mexicane destule, plus ceva producţii autohtone în stilul cabanier. Nu ştiam ce acorduri luau ei, dar căutam să îmi întipăresc în minte fofografia degetelor pe grif şi, îndată ce aveam prilejul, o aplicam pe instrumentul amicului. Abia pe urmă ne lămuream ce note sunau efectiv şi descopeream denumirea standard, potrivit teoriei muzicii. Învăţarea unei singure poziţii era prilej pentru inventarea a zeci de crâmpeie melodice, căci glasurile ne mergeau strună şi umpleam văzduhul de zarvă ca doi vrăbioi aferaţi. Mai şi foloseam o păsărească hotărâtă, o engleză bizară, altminteri cât se poate de eufonică. Dacă vă prindeţi de ceva, una din piesele noastre favorite spunea în refren: “Gisaney o nau mou, wow-wow”, etc, foarte frumos.
La Izvor i-am cunoscut întâmplător pe Cornel Guriţă, vocalul trupei Cometele, şi pe Liviu Tudan, lider la Roşu şi Negru, devenit ulterior destul de bun amic. Lipit de ştrand era un cinematograf de cartier în aer liber, cam rău famat, în faţa ecranului existând o scenă pe care evoluau seara mici trupe de amatori, în latura muzicii uşoare. Şi, după ce am învăţat eu bine câteva piese Ray Charles, Cliff Richard şi Elvis Presley, le-am interpretat acolo cu oarecare succes. Publicul, dedat mai mult cu rumbe si foxtroturi anacronice, preferinţe ale dancingurilor de mahala, m-a primit ca pe o mare curiozitate, aplaudând însă indulgent. Imberb, numai piele şi oase, gata să mă bat pentru orice şi să plâng pentru oricine, mi-am înfruntat destinul cu ciudata impresie că mă găsesc altundeva decât trebuie. Aşa am debutat, stingher, parcă aterizat în mijlocul unei confruntări pe viaţă şi pe moarte, o ipostază ce avea să mă urmărească de-a pururi. Totuşi, încă nu mă oprima acel trac maladiv survenit brusc şi fără cauză aparentă în anii următori. Datorită lui, în ceea ce mă priveşte bucuria actului artistic nu s-a produs niciodată pe scenă, ci mereu doar în clipele când imaginam noile melodii, cu cuvintele lor. Sigur, am avut clipele mele de glorie. Dar de fapt nu au contat.
(Va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni I
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
