Poate voi zăbovi mai îndelung asupra emergenţei acestui album, Madama de Pică, scris în mare parte de mine întru folosul unui coleg, fiindcă îmi prilejuieşte vii amintiri şi o nostalgie greu de îndurat fară o deversare oarecare. Când a început prezenta istorie, întinsul spaţiu verde din stânga Academiei Militare devenise un soi de maidan populat noaptea cu boschetari şi drogaţi. Măturătorii ridicau în zori de pe alei ghemotoace de vată şi siringi folosite, ambalaje de biscuiţi ieftini, sticle goale de alcool, pachete de ţigari strivite sub călcâi. Mă trezeam dimineaţa şi, din cămăruţa de la demisol unde îmi aşezasem sălaşul, căci casa noastră se refăcea şi totul era doar praf de var, cărămizi, sârme înşirate şi strigăte de muncitori, priveam acel peisaj dezolant, probă indubitabilă a americanizarii capitalei. Un gust al morţii timpurii, al unui plezirism disperat, marcat de ironizarea oricărei urme de credinţă, evidenţia pe atunci filozofia matinală a cartierului Cotroceni. Foarte onorabilă şi cinstită parte de oraş până nu demult, calumea.
Vară. Curând avea să înceapă canicula. Era timp doar să mă spăl rapid şi să îmi beau cafeaua, până ce afară se auzea scrâşnind frâna maşinii şi cunoscutul fluierat al lui Mircea Cioculescu, (cunoscut şi emerit folkist, dar deocamdată îi spun aşa aici), venit la treabă cu noaptea în cap. Începeam munca la primul lui album personal de după 1989 şi deocamdată ne aflam în faza discuţiilor preliminare, imaginam fraze şi adunam fragmente melodice mai vechi, inedite, utilizabile. Lângă somiera albită de moloz, un scaun, cuier nocturn al straielor mele, şi o masă pe care Cioculescu punea invariabil la sosire câteva sticle cu răcoritoare, iată peisajul. Tot acolo, un casetofon modest şi o chitară de serviciu, participantă eroică la lupta pentru artă. Căci artă aveam noi în intenţie să facem, măre Doamne, şi nimic altceva, precum şi începusem cu ani în urmă, în acelaşi loc.
Spaţiul cu pricina, “parcul nostru”, cum îi spuneam, a purtat în sec.XIX apelativul de Dealul (sau Coasta) lui Ţăcălie. M-a intrigat această denumire, şi iată ce am putut afla. Pe aici făcea o meandră Dâmboviţa înainte de canalizare. Terenul fiind fertil din cauza umidităţii, pe el se cultivau vii, spre Leul, şi zarzavaturi în partea dinspre oraş, în direcţia actualei străzi Dr. Lister. La un moment dat, proprietar a devenit un bulgar oarecare, cu un nume slav greu de rostit de localnici. Fiindcă purta barbişon, oamenii l-au poreclit “Ţăcălie” (un sinonim popular) şi aşa o fost botezat şi malul pomenit. Se spune că, trăind singur într-un adăpost mizerabil, într-o iarnă a îngheţat şi l-au ros şobolanii. Încă înainte de război, terenul devenise vestit până în Drumul Sării, Sebastian, 13 Septembrie, ca derdeluş minunat, căutat de toată suflarea şcolărimii.
Extremitatea opusă Academiei Militare (Şcoala de Război, cum se numea la început, clădire semeaţă datorată arhitectului Duiliu Marcu) era mărginită de o cale şerpuită ce dădea din spatele Spitalului Panduri şi al Ţesătoriei Steagul Roşu în menţionata str. Dr. Lister, din cauza formei sale fiind numită Serpentina. Era un alt loc preferat pentru amatorii de săniuş, dar şi pentru patinatorii în pantă. Pe stânga, largi deschideri negre, adânci, foste intrări în adăpostul antiaerian din timpul războiului, unde se mai zăreau efecte militare, în special căşti, dar şi muniţie uşoară lăsată în voia soartei. Luam uneori gloanţe şi le aşezam pe linia tramvaiului, idioată distracţie. Pe dreapta, un gard ce mărginea Sadionul Progresul. La marginea sa dinspre Şos. Panduri se aflau alte intrări în adăpost şi, printre băncile din lemn ale tribunei, putrezite de ploi, mici bălţi unde găseai libelule, mormoloci şi chiar guşteri, aduşi glorios la orele de ştiinţe naturale ale Şcolii 146 (aflată spre Panduri, la celălalt capăt al străzii mele).
Cum coborai Serpentina, prima casă pe dreapta de pe Lister purta inscripţionat cu oarece pretenţie titlul “Villa Zoe”. Şi acolo, la parter, cu grădiniţă şi cişmea în curte, cu coteţ de găini şi chiar de iepuri uneori, cu căţelul Tarzan muşcându-şi isteric coada, locuia familia Cioculescu, de onorabil renume, şi colegul meu de bancă Mircea.
Mama, profesoară la şcoala noastră, îl simpatiza atât pe el, cât şi pe sora lui, însă păstra cu stricteţe aparenţele. De aceea ne vedeam mai mult în Dr. Lister decât la mine, cel puţin până am trecut la pantaloni lungi şi am intrat amândoi la Liceul Gh. Lazăr. Din anii claselor primare îmi amintesc mai ales nişte patine canadiene pentru care era universal invidiat, silueta lui subţirică, figura cu zâmbet fix, încarnare a prudenţei şi duhului pacifist. Material o ducea binişor. Apoi, în cursul anilor, prin propriile strădanii sau valorizând în stil personal alte talente, a ajuns suficient de înstărit ca să achite colaborări ca cea la care tocmai purcedeam. Cum s-a ajuns să lucrăm iar împreună, după o ruptură de mulţi ani, este o istorie aparte, peste care trec acum. El a inventat, poate din lipsă de relaţii şi din dorinţă de a-şi găsi un proteguitor, agnomenul „ boss”, cu supralicitarea „bossuleţ” la adresa lui Adrian Păunescu, ceea ce unii au luat drept servilism (dar majoritatea au preluat cu zel). Grijuliu să nu supere niciodată pe nimeni, cu nişte blajine urechi clăpăuge, cu ţinuta pionierească impecabilă, cu cravata călcată şi gulerul cămăşii apretat, avea un teribil aer de cumsecădenie şi suscita o involuntară pornire de a-l proteja. Aşa a apărut tuturor până târziu când, dupa anii de la Flacăra, a devenit masiv şi impozant.
Cum noi eram acasă trei fraţi, iar mama avea ore dimineaţa, dupămasa şi la seral, n-am fost niciodată un şcolar elegant, nici pe departe, ceea ce mi-a prilejuit mult necaz şi supărare în anumite situaţii. Ca “gaşcă”, mă împărţeam cu succes între cea de pe strada mea şi cea de pe Lister, căci nu ne învecinam direct şi ca atare nu existau între noi îndatinatele “bătăi cu pietre” din serile cu lună plină. Nu ţin minte să fi fost cineva rănit cât de cât serios în acele lupte. Ne dedam jocurilor consacrate, dar în special băteam mingea în nesfârşite miuţe, până ce am trecut gardul şi ne-am inscris in corpore la Clubul Progresul, care la ce sport a găsit de cuviinţă. Îmi aduc aminte de un mic evreu blond, şters ca personalitate de altminteri, ce îşi alesese ca disciplină aruncarea suliţei. Cât era ziua de lungă, da înconjur stadionului cu lancea de-a umeri şi, cum întâlnea câte un pişpirică ce traversa pista căutând vreo mingie ori mergând să se uşureze în tufe, tâindu-i calea involuntar, numai ce îl apostrofa: ”Pleacă, bă, de-aici, ce - vrei să mori ?!” Acest temut războinic avea să crească şi să se dezvolte într-un toboşar cunoscut, controversat la limita unei apartenenţe politice secrete, ignobile. Vorbesc de Mişu Cernea. Dan Aldea avea să îmi dea, târziu-încoace, amănunte speciale, dar să trecem.
Cu cine ne mai hârjoneam pe acolo? Era Anton Niculescu, ajuns pe urmă violoncelist emerit la Scala din Milano, fraţii Iacob, nişte evrei bonomi, apoi Hans şi Iurgen şi Bruno, nemţi de mare caracter, emigraţi cu primul prilej, Şerban Murgăşanu, cunoscător formidabil al istoriei ultimului război mondial, un personaj de roman asupra căruia sper să revin cândva, Silviu Olaru, basist apoi în trupa mea şi a lui Mircea, ulterior membu al grupului FFN, fraţii Bejan, fiii secretarului de partid pe judeţeana Galaţi, dintre care se remarcau Mitică, mare, nu prea dumirit, cu muşchi masivi, care făcea legea pe stradă, şi Vitea, viitor securist din păcate, dar un băiat cu inimă de aur, cam dedat paharului; şi Nae Binder, şi mai încolo Şerban Angelescu şi Horia Bălăcioiu, viitorul pictor Constantin Crăcea, lume. Sus pe deal, la blocurile militare, ne mai erau prieteni apropiaţi Vasile Maier, Petruş Angelescu si Gigi Candrea, iar la limita razei de acţiune, lângă Palatul Pionierilor, fraţii Grosu, pianişti de mare talent: Vladi ne-a fost coleg în visata trupă, iar Laur Grosu a cântat efectiv cu Mircea în primul festival folk ţinut la căminele studenţeşti din Regie, în celebrul local 303.
Dincoace, printre cei de pe strada mea şi cele înveciate, întâlneai mai puţină solidaritate şi mai mult individualism, băieţi deştepţi şi uşuratici, cu gândul la fetiţe şi onomastici, ca Marian Focşa, Ionică Ghircoiaşu, Virgil Scurt, Ion Miri (zis Dylan, zis Diliul) fratele meu mai mare Mugur, chitaristul donquijotesc Ştefan Peşelu, fraţii Cangea (Asu si Romică, stăpânii câinilor lupi Dingo si Diana), semizei ai copilăriei mele ce s-au ilustrat apoi în aviaţie. Se pare ca mai vieţuia prin partea locului şi Vadim Tudor, peste drum de şcoală, pe str. Buturugeni, dar nimeni n-a auzit de el.
Pe acest om l-am cunoscut târziu, după o seară de Club A, unde venise să recite poeme proprii, dar imitând glasul lui A. Păunescu, ceea ce era un truc actoricesc vizând succesul. Noi beam pe acolo, iar după cântări vorbeam multă politică, fiind viteji. Odată, cum stăteam în acelaşi cartier şi se întârziase de nu mai mergea transportul în comun, am luat-o spre casă cu poeticul Vadim, pedeştri. Eu, cu capul aburind de vin şi libertate, mă apucasem să-i înşir multe şi mărunte. Dar numai ce se opreşte voinicelul Vadim în mijlocul drumului şi mă întreabă cum pot vorbi aşa „fiindcă în Securitate sunt toţi patrioţi”. Nicicând prin vremuri nu m-am dezmeticit mai rapid, iar restul drumului l-am parcurs în tăcere, cu o sudoare rece pe spate.
Şi, ca să reiau firul întorcându-mă la anii primăvăratici, mă întreb: făceam noi muzică pe atunci? Cam da şi cam nu prea. Mircea se chinuia amarnic cu solfegiile la violă, în curte, cu partitura rezemată de geam şi cu un picior ridicat pe o mică bordură a zidului. Singura satisfacţie reală, pe cât am băgat de seamă, era că la orele de muzică ne domina împreună cu Anton Niculescu citind la prima vedere, ceea ce eu greu făceam, din cauza unui astigmatism păcătos. Pianina din casă, la care am studiat cu profesoară doar doi ani, după aceea începând să fug la fotbal, m-a atras în clipele solitare de sentimentalism, căci eram mai mereu, ba chiar şi între timp, îndrăgostit la culme, veşnic nefericit. Am învăţat deci mai mult ca autodidact (ceea ce bineînţeles că acum regret enorm). Mama, pianistă serioasă în tinereţe, cu concerte clasice la Timişoara, n-avea timp, biata, nici să mă tragă de urechi.
(Va urma)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni II
Madama de Pică din Parcul Cotroceni III
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IV
Madama de Pică din Parcul Cotroceni V
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VI
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni VIII
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (capitolul fără număr)
Madama de Pică din Parcul Cotroceni IX
Madama de Pică din Parcul Cotroceni (al doilea capitol fără număr)
