Folkul şi generaţia sa generică

[Articol publicat iniţial pe www.horiastoicanu.com, site suspendat momentan]

Pe cât îmi dau seama, a sosit vremea unei delimitări şi evaluări decente, oneste, a menierei folk.  Parte a marelui fenomen rock, această ramură nu a parvenit măcar să se descrie în liniile sale majore, ci întâmpină bâlbâieli atroce în însăşi gura unor “reprezentanţi” ai săi pe cât de celebri, pe atât de nesemnificativi (cauzei date).

Premiat substanţial la o ceremonie pop, Tudor Gheorghe afirmă de pildă că dintotdeauna a aparţinut muzicii  uşoare … Te întrebi cui ar fi aparţinut dacă îl premia Marioara Murărescu. Dar personajul nu îmi atrage atenţia decât în economia rândurilor de faţă. Sine ira et studio voi aminti şi alte nume, scopul fiind exclusiv exemplificativ.

Precizez totodată că nu mi-e aminte o definire scrupuloasă a genului, ci doar notez diversele tentative de descriere a sa pentru a şti ce a însemnat pentru cei ce l-au inventat, indiferent de ce a ajuns ulterior. Căci, din pricină rautăţii vremurilor, în discuţie sunt două stări distincte: una iniţială, parţial cunoscută, orgolioasă şi fermă, şi cea deja celebră, înfeudată compromisurilor morale, politizată şi în consecinţă realizată financiar-social.

Normal, la început lucrurile erau amestecate. Pentru Ciabi (ortografiat pe alocuri “Chubby”!)  Zaharia, folkul era “nostalgia ţăranului orăşenizat”, pentru Vali Sterian “orice, şi dacă vreau să mă crezi deştept, îţi spun că e o stare de spirit”, pentru Doru Satanculescu, foarte apropiat de ideea mea, eu considerând subiectul o dulce supersiţie, “nici n-a existat, ci fiecare avea muzica lui şi, toată adunată, a dat folkul”. Alţii, ca Mircea Popa şi Dan Oprina, îl considearau o detonare a nevoii de exprimare, pe când pentru Dan Chebac sau M.Vintilă însemna mai mult un apendice al rockului, apărut din lipsă aparaturii şi instrumentelor electrice. Aici mă opresc puţin şi remarc în percepţia generală ciudata inclinaţie de a fotografia imaginea unui om cu o chitară în bratze ca sursă a unei evidenţe folk, nu importă ce cântă protagonistul, sârbe, muzică popoarelor, blues, piese pentru copii, repertoriu B.Dylan, etc.

Întrucât opiniile pionierilor au importanţa lor, nu mică, şi întrucât această circumstanţă a creat destule fricţiuni cu privire la cine a fost mai întâi şi cine pe urmă, ca şi cum din dreptul de primogenitură ar izvorî un drept artistic, declar răspicat că pentru mine aspectul este irelevant, în împrejurările în care absolut nimeni dintre noi nu poate susţine că a creat cel dintrai în zona folk,  ci doar că cineva a fost cunoscut şi etichetat ca folksinger înaintea altuia. Dar trăiam sub tiranie şi, ca şi sub dicatura democraţiei iudeo-masonice actuale, şansele nu erau egale, ci doar unii aveau rubedenii, relaţii şi contacte cu potentaţii zilei, care le asigurau accesul la mass-media. Apoi – totuşi – doar o parte erau gata la orice degradare pentru promovare. Nu este lipsit de semnificaţie să consemnez că unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai generaţiei noastre, potrivit normelor noastre valorice, Nicu Vladimir, nu s-a bucurat până la sfârşitul vieţii măcar de o singură apariţie pe postul natzional TV. O vedea în schimb poporul pe … Mihaela Bustuchina. Pe cine?

Să venim acum la creaţia propriu-zisă. Paradoxal, deşi este un loc comun că folkul a apărut ca rudă săracă a rockului, deschizând spectacolele marilor trupe, astăzi se observă că, pur muzical, marile formaţii cântau în bună măsură ceea ce acum numim meta-folk, adică forma orchestrată a acestuia, cu interes marcat pentru melodicitate, simplitate, armonii frugale. Cel mai valoros muzician al generaţiei generice, Dan Andrei Aldea, a creat atât în folk, cât şi în rock. Apoi ce să mai zic de cunoscutul grup Phoenix, ale cărui melodii cu puternică tentă sârbo-ţigănească l-ar fi îndreptat spre muzica de pură factură regională, de nu venea tandemul Ujică-Foarţă cu meritoriile texte? Practic, în aria melodică s-au manifestat trei linii principale: cea pro-vestică, urmărind subconştient o sincronizare lovinesciană cu lumea “civilizată” (vorbă să fie!), cea folclorică, prea pretenţioasă pentru sumara cultură a adepţilor săi, eşuând fie în preluări ad litteram (gen Ion Zubaşcu, Ducu Bertzi, etc.), fie în sub-produse cvasi-lăutăreşti, cu ritmică lascivă, şi înfine varietatea chirilică, evocând stepele estice, cu un tipic sentimentalism slav înecat între vodcă şi sânge, apelând la trei-patru acorduri minore (dintre care măcar unul, cum ziceau timişorenii, nu se cânta niciodată, ci se ţinea de rezervă!).

Pentru cei ce au inventat maniera, idealul era personalitatea totală, în aşa fel încât să se manifeste şi ca instrumentişti, uneori la două instrumente simultan, şi ca interpreţi vocali, şi ca născocitori ai melodiilor, şi că autori ai vorbelor. (Faţă de arta menestrelilor medievali lipsea, cum se observă, doar abilitatea jongleriei). La acest efort integral s-au înhămat nume ca Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladiimir ( cu versuri publicate sporadic în presa vremii), Mircea Popa, Vali Sterian, Mircea Florian, Doru Stănculescu, Zoia Alecu,  Mişu Diaconescu şi poate alţi câţiva ce-mi scapă pe moment. Idealul personalităţii totale era atât de râvnit, încât s-au înregistrat cazuri de furt patentat atât în zona melodiei, cât şi în a verbului, doar  ca autorul sustragerii să treacă drept creator întreg. Nu mai dau identităţi aici, lumea  muzicală cunoscând bine faptele. Oricum, cei  mai puţin dotaţi au plătit ulterior ceva parale pentru  autorii reali  le conceadă a semna ca  textieri sau compozitori.

Un grup separat, numeros cu siguranţă, l-au constituit cei care nu scriau, dar îşi alegeau versurile din mai marea sau mai mica poezie ca rostind ceea ce ei ar fi dorit real  exprime. Dar ce voiau să spună  toţi? Astăzi se vede că a existat un crez mai degrabă politic, posibil de rezumat într-un singur cuvânt: libertate. Câteva nume din multele de consemnat: Dan Aldea, Marcela Saftiuc, Dan Chebac, Adriana Aush, Adrian Ivaniţchi, Evandro Rosetti, etc. Reamintesc faptul că mă refer exclusiv la primul val folk, purtător de artişti ce s-au manifestat şi înainte de deturnarea politică. Ceea ce numesc “advăratul folk” a trăit din pacate puţin … dar a murit repede! Politica i-a cusut giulgiul, iar groparii purtau suavul nume de poeţi. Foamea de glorie, ahtierea dupa celebritate şi arginţi, uneori parşivenia înăscuta sau slăbiciunea de caracter au mânat pe mulţi la compromisul cu puterea. Spre ruşinea neştearsă a generaţiei mele, câţiva au coborât până la a deveni turnători sau chiar inşi in serviciu comandat. Opţiunea iscariotă s-a justificat cel mai adesea prin rigorile cenzurii: era musai, se susţinea, să apelezi la versuri gata publicate, care deja trecuseră de ea, şi ce versuri mai nimerite să fi găsit decât ale animatorului cutărui cenaclu, mai cu seamă că erau de aşteptat din partea lui avantaje apreciabile, de la butelii de aragaz la garsoniere? Chiar un fost coleg al meu de şcoală a inaugurat cărarea duplicitară, făcând primul echipă cu A.Păunescu şi primind în schimb multe şi mari beneficii (doar pentru a-l trăda apoi, cum era de aşteptat). Dupa el au urmat Socaciu, Bertzi, Dragomir, Ioniţă, Hruşcă, etc. Avea să înceapă curând perioada de glorie a imposturii, cand mai că nu găseai cătun în ţară fără doi-trei folsingeri gata să îţi îndruge pe loc ceva “pe versuri de A.Păunescu, iar muzica imi aparţine”. Aşa a fost, în linii mari.

Prezentul articol nu propune concluzii, ci sfârşeşte mai degrabă îngândurat. Generaţia actuală a moştenit din pacate forma coruptă a genului, înglodată în sentimentalisme de sorginte slavă, fără detenta, fără gustul luptei, fără dorinţa de libertate şi mândria rasei proprii. Dar despre toate astea, despre starea de faţă şi perspective, poate într-o consemnare viitoare.

HORIA  STOICANU